PREDICĂ LA DUMINICA A CINCEA DIN POST
Din studiul Sfintei Scripturi descoperim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume să ne mântuiască, nu și-a ales ucenicii la voia întâmplării. Pe de altă parte putem constata cu ușurință că la început aceste persoane nu întruneau multe virtuti pe care le propovăduia Mântuitorul Hristos. Mai înainte de a primi Duhul Sfânt la Cincizecime, erau mândri, ambițioși, râvnitori după onoruri și vrednicii lumești.
Tocmai de aceea i-a ales Mântuitorul, pentru ca această ambiție și mândrie să fie transformate în smerenie. Astfel și noi trebuie să înțelegem umilința și morala cea noua pe care s-o punem în practică și să ne fie de temei pentru mântuirea noastra.
Cuprinsul Evangheliei de astăzi se poate rezuma astfel: ,,doi ucenici se apropie de Mântuitorul lumii si-L roagă să le dea locurile cele dintâi în Împărăția Sa. Ei nu cunoșteau această împărăție duhovniceasă, ci o socoteau a fi o împărăție pământească, lumească. Iată de ce ambiția și pofta de a se înălța mai presus de ceilalți i-a împins să facă această cerere. Ca să cunoaștem cât de nepotrivită a fost cererea celor doi ucenici este nevoie să știm timpul și împrejurările în care ea a fost făcută.
Frați creștini,
Luna nouă a lui Nisan se arătase pe cer. Focuri pe munți, oameni trimiși prin țara întreagă vesteau în mod special că peste 14 zile Israel își va serba Paștele. Fiecare salută cu bucurie această veste și se pregătea să prăznuiască amintirile minunilor ce s-au săvârșit la iesirea poporului din Egipt. Se formau caravane, grupându-se pe familii, și plecau spre Ierusalim, iar pentru ca să se poată curăți mai înainte de sărbatoare, plecau mai din vreme, adică spre sfârșitul lunii martie.
În această perioadă timpul era frumos, ploile din urmă încetaseră și un soare curat și frumos veselea cu razele sale cele dinti flori de primăvară. Toate acestea contribuiau la călătoria pioasă a călătorilor către cetatea cea sfântă.
Pe când poporul lui Israel era cuprins de veselie, numai Iisus, care predica Evanghelia, simțea că i se rupe inima. Pentru toți, Pastele era viața, pentru Iisus, acesta trebuia să fie moartea. Întrerupându-și predica, Iisus se hotărâ să se suie în Ierusalim pentru cea din urmă oară și luă astfel drumul care-L ducea la moarte. El mergea singur în capul cetei apostolice, iar apostolii îl urmau tăcuți.
Mulțimea nu știa ce să creadă și se simțea cuprinsă de spaimă. Ucenicii nu observaseră tristetea de pe fața Mântuitorului. Ei erau cuprinși de multă bucurie și povesteau între ei evenimente fericite care se vor împlini peste puțină vreme. Ei visau onoruri, demnități și funcții înalte, iar Iisus se gândea la chinurile ce-L așteptau la Ierusalim. Ucenicii se întrebau care va fi scaunul lor în împărăția mesianică, iar Iisus saluta mai dinainte Crucea pe care avea să fie răstignit.
Ultima călătorie a Mântuitorului spre Ierusalim stă sub semnul acestui trebuie al patimilor şi al morţii. Începutul pericopei evanghelice de astăzi relevă cu o mare forţă dramatismul acestui drum spre moarte al lui Hristos: „Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau“ (Mc. 10, 32). Ucenicii erau uimiţi de cuvintele lui Iisus (cf. v. 24); iar mulţimea era cuprinsă de teamă atât din pricina radicalismului Evangheliei – El tocmai arătase că numai cine lasă totul, inclusiv familia, îi poate fi ucenic -, cât şi din cauză că, în două rânduri deja (Mc. 8, 31-32 şi 9, 31-32), El vorbise „pe faţă“ (Mc. 8, 32) despre cele ce-L aşteaptă la capătul călătoriei. Evanghelistul reuşeşte să surprindă foarte bine ezitarea mulţimii. Se vede că între „cei ce mergeau după El“ nu erau prea mulţi doritori de a-I împărtăşi soarta.
Domnul însă Se îndreaptă hotărât spre Ierusalim, fără a încerca în vreun fel să diminueze dramatismul acestei călătorii. Dimpotrivă, acum rosteşte El a treia – şi ultima – prevestire a patimilor: „Şi, luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Că iată ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omoră, dar după trei zile va învia“ (Mc. 10, 32-34). Comparată cu primele două, această prevestire este mult mai precisă: este arătat rolul păgânilor, se vorbeşte de batjocorirea şi de biciuirea Sa. În paralela de la Matei a acestei a treia vestiri a patimilor apare în plus un detaliu deosebit de important: dacă în cele două prevestiri anterioare Iisus anunţase simplu că va fi omorât, acum El spune în mod precis că va fi răstignit (Mt. 20, 19).
Iată preţul pe care trebuia să-l plătească Hristos pentru mântuirea lumii! Patimile cumplite şi moartea – „şi încă moartea de cruce” (Fil. 2, 8) -, acestea sunt partea Sa.
Ucenicii sunt atât de
puţin pregătiţi să-I stea alături! Prietenii Mirelui, îmbătaţi de bucuria
prezenţei Sale şi în euforia pregătirilor de nuntă (Mt. 9, 15), refuză să
înţeleagă că Mireasa care se pregăteşte Învăţătorului şi Domnului lor nu este
alta decât „Crucea cruntă”. Domnul tocmai le-a prevestit patimile şi moartea
Sa, când doi dintre ei, dintre cei mai apropiaţi, anume Iacov şi Ioan, fiii lui
Zevedeu şi ai Salomeii, vin şi-I cer locurile cele mai de cinste în Împărăţia
Sa: „Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru
slava Ta”. I-o cer imperativ, cu o introducere formulată în aşa fel, încât să
nu îngăduie un refuz: „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom ce-re de la
Tine” (Mc. 10, 35-37).
Domnul le vorbeşte de patimi şi moarte, iar ei cer tronuri! Căci, într-adevăr, a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Împăratului nu înseamnă altceva decât a ocupa primele locuri în Împărăţie. Aceste locuri le jinduiesc fiii lui Zevedeu. Motivaţia unei astfel de cereri nu este neapărat una vinovată. Din câte ne spun Sfintele Evanghelii despre ei, şi îndeosebi despre Ioan, desemnat în Evanghelia a patra ca „ucenicul pe care-L iubea Iisus“, putem presupune că această cerere a lor a fost motivată mai ales de iubirea nemăsurată pe care I-o purtau şi de dorinţa de a fi pe veci alături de El. Nu este însă mai puţin adevărat că ei nu-şi dădeau încă seama în mod deplin de preul imens care trebuia plătit. Nu înţelegeau îndeajuns că un singur drum este cel care duce la Împărăţia slavei: drumul Crucii.
Mântuitorul îi mustră blând. „Nu ştiţi ce cereţi!” – le zice El. Şi le arată că, cerând locurile de-a dreapta şi de-a stânga Sa, cereau de fapt să împărtăşească „paharul” şi „botezul” patimilor şi al morţii Sale pe Cruce. Am adăuga noi că, fără s-o ştie, cereau locurile celor doi tâlhari, care au fost răstigniţi de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului pe Golgota.
Dar Iacov şi Ioan se arată în stare să sufere alături de Învăţătorul lor preaiubit. Se pare că înţeleg acum cât de mare este preţul ce li se cere. „Paharul” este adeseori în Vechiul Testament un simbol al suferinţei (Ps. 74, 8; Is 51, 17-22; Ier. 25, 15; Iez. 23, 31-34); iar în Evanghelii el desemnează patimile şi moartea pe Cruce a Mântuitorului, de care El Însuşi, ca Om, Se înfricoşează şi Îi cere Tatălui Ceresc, într-o rugăciune de un dramatism fără egal, ca, dacă este cu putinţă, să îndepărteze „paharul“ acesta de la El (Mc. 14, 36; cf. Evrei 5, 7). La imaginea cu paharul, se adaugă aceea a „botezului“, şi el un simbol al suferinţelor omului supus încercării, în general, şi al morţii martirice în special. Desigur că Domnul S-a bucurat de voinţa celor doi Apostoli de a merge la patimi şi la moarte împreună cu El. Şi le-a prezis că vor avea parte, într-adevăr, de „paharul“ şi de „botezul“ Său, la timpul potrivit. Sfântul Iacov va şi fi, de altfel, primul dintre cei doisprezece Apostoli care să primească moartea martirică, fiind ucis cu sabia, din ordinul regelui Irod Agripa, pe la anii 43-44 (Fapte 12, 2); iar fratele său, Sfântul Ioan Teologul, deşi, după Tradiţie, a murit de moarte bună, a suferit totuşi multe pătimiri pentru Hristos, a fost exilat în vremea prigoanei lui Domiţian (81-96) în insula Patmos (Apoc. 1, 9) şi – după o informaţie transmisă de Tertulian (circa 150-240) – înainte de exil, fusese aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, din care însă a ieşit nevătămat .
Ceea ce însă înţelegeau ei prin cererea lor, adică primirea locurilor celor mai de cinste „în slava” lui Hristos Cel preamărit, Mântuitorul le spune că nu le poate da şi că nu este al Său a da. În iconomia dumnezeiască, locurile acestea li s-au pregătit altora (v. 40). Sfintele Evanghelii ne spun că, pe Golgota, de o parte şi de cealaltă a Mântuitorului au fost răstigniţi doi tâlhari, orânduire care şi ea trebuia să facă parte din adâncul „deşertării” de slavă a Fiului lui Dumnezeu întrupat (cf. Fil. 2, 7). Iar în ce priveşte locurile de-a dreapta şi de-a stânga Domnului Hristos în slava cea cerească, icoana numită Deisis ne înfăţişează în aceste locuri pe Maica Domnului (de-a dreapta) şi pe Sfântul Ioan Botezătorul (de-a stânga).
Auzind despre cererea fiilor lui Zevedeu, ceilalţi zece Apostoli „s-au mâniat pe Iacov şi pe Ioan” (v. 41). Poate, şi în cazul lor, motivaţia nu este mai puţin pozitivă. Cum, ei sunt mai puţin gata de a pătimi şi de a-şi da viaţa împreună cu Învăţătorul? Vor şi exprima, toţi, această hotărâre (Mc. 14, 31); o hotărâre pe care însă nici unul dintre ei n-a ţinut-o atunci.
Iubiți credincioși,
Mântuitorul foloseşte
acest prilej pentru a le da Apostolilor – şi Bisericii din toate veacurile – o
lecţie importantă: aceea că raporturile dintre ei şi, în general, cele din
sânul Bisericii, nu trebuie să fie de acelaşi tip cu cele din orânduirea
lumească; nu trebuie, adică, să fie raporturi de putere şi de dominaţie. Domnul
nu exprimă aici neapărat o atitudine negativă faţă de organizarea statală, cu
„cârmuitorii” care domnesc peste „neamuri” şi cu stăpânirea pe care o exercită
„cei mai mari”. El zice numai că astfel de structuri de putere şi de dominaţie
nu au ce căuta între ucenicii Săi şi în Biserica Sa.
Această lecţie importantă nu poate fi atenuată fără a se denatura instituţia Bisericii şi, de fapt, fără a se atenta la însăşi esenţa lucrării de mântuire a lui Hristos: „Dar între voi nu trebuie să fie aşa; ci care va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă; că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi“ (vv. 43-45).
Dar, cum am văzut, Mântuitorul nu dă un simplu precept teoretic. El Se arată pe Sine drept înaintemergător şi model al acestei slujiri pline de iubire, şi încă o slujire până la jertfa propriei vieţi.
Jertfa lui Hristos este îndreptată spre propria sa fire umană. De mai multe ori, în Noul Testament lucrarea de mântuire săvârşită de Hristos este numită „răscumpărare”. Cuvântul apare şi în Apostolul de astăzi, într-un text fundamental despre jertfa unică şi deplin eficientă prin care Hristos – deopotrivă Arhiereul jertfitor şi victima jertfită – a intrat în Sfânta Sfintelor din ceruri „cu Însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare“ (Evrei 9, 12; cf. 9, 15).
Folosirea acestui termen implică ideea unei datorii de plătit. Imaginea „răscumpărării” face aluzie la răscumpărarea, de pildă, a sclavilor. Jertfa de pe Cruce a Domnului a fost preţul care a trebuit să fie plătit pentru mântuirea noastră, pentru „răscumpărarea” noastră de sub robia păcatului şi a morţii. Multe sunt imaginile prin care s-a încercat o explicare cât mai pe înţelesul nostru a tainei mântuirii prin vărsarea sângelui nepreţuit şi dumnezeiesc al lui Hristos. Sfântul Grigorie de Nazianz atrage atenţia că şi folosirea termenului „răscumpărare” lasă ascunse destule din valenţele tainei. Ne putem întreba, zice el, cui şi de ce s-a oferit această răscumpărare? Nu diavolului, căci doar n-o să i se ofere tâlharului preţul răscumpărării. Şi încă ce preţ! Pe Dumnezeu Însuşi! Atunci a trebuit oferit acest preţ Tatălui? Dar cum, Tatăl ne-a ţinut în robie? Şi „pentru ce sângele singurului Său Fiu să fi plăcut Tatălui, Care n-a voit să primească pe Isaac oferit de Avraam ca ardere de tot, ci a înlocuit această jertfă omenească prin cea a unui berbec?“ Sfântul Grigorie încearcă să explice această taină prin ceea ce în teologie se numeşte aspectul ontologic al răscumpărării, adică prin faptul că Jertfa lui Hristos are o direcţie îndreptată spre propria Sa fire umană. Trebuia ca firea umană asumată de El prin Întrupare să fie vindecată de căderea ei prin ascultarea până la moarte a Celui care a asumat-o şi prin biruinţa Sa asupra tiranului diavol. Dar taina nu se lasă pătrunsă decât în parte. „Restul – încheie Sfântul Grigorie – să fie cinstit prin tăcere”.
Noi sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne asculte rugăciunile cele către mântuire și să zicem:
Stăpâne, Împărate al cerului și al pământului, care ai venit în lume să ne mântuiești și să ne faci părtași ai bunătăților celor negrăite, noi n-am știut până acum ce cerem, noi n-am știut până acum, Doamne, ce vrem, dar am înțeles că tu vrei să ne dai, ca un Părinte bun, numai ce ne este de folos pentru sufletele noastre.
Ajută-ne ca să ne dezlipim mai ușor de pământul acesta trecător și să nu mai dorim nimic altceva decât numai pe Tine și Împărăția Ta cea cerească, că în ziua Ta cea mare, când vei veni să ne judeci cu slava Ta pe norii cerului să ne așezi la dreapta ta, ca să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin.
Preot David Marian, Parohia Nașterea Maicii Domnului, Mamaia Nord-Năvodari
CrestinOrtodox.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu