Ce spune rectorul UBB, istoricul Ioan Aurel-Pop, despre cuvântul SERVUS
Asociaţia
Cluj – Napoca Capitală Culturală Europeană 2021 a postat pe siteul asociaţiei
un text excepţional al rectorului Universităţii „Babeş-Bolyai”, academicianul,
istoricul Ioan Aurel-Pop, care explică de unde vine şi ce înseamnă exact
cuvântul Servus. Textul este publicat în contextul în care Asociaţia a ales ca
slogan al candidaturii la titlul de Capitală culturală europeană sintagma
Servus 2021, care a stârnit polemici, în special pe reţelele sociale. Conceptul
candidaturii poarta numele de East for West.
Clujul Cultural publică în întregime textul
rectorului UBB intitulat ” Despre un cuvânt de salut care cuprinde o lume…”
„Încă
din copilărie, românii transilvăneni aud între familiari și prieteni cuvântul
„servus”, ca formulă de salut. Mai mult, în aceeași ambianță a Transilvaniei,
oricine poate constata repede că, în forme ușor modificate, acest termen este
utilizat și de maghiari și de sași (șvabi), adică de germanici, atâția (foarte
puțini) câți mai sunt ei pe la noi.
Cuvântul
este, fără nicio îndoială, latinesc și se poate traduce în românește prin
„sclav”, cu variantele „șerb” (moștenit în română chiar din latinescul servus,
-i, de declinarea a II-a), „iobag”, „rob” etc. La origine, cuvântul modern
„servus” este o elipsă (rest al unei expresii, obținut prin suprimarea unor
cuvinte care nu sunt indispensabile pentru obținerea sensului dorit) a
expresiei Ego servus tuussum!, ceea ce vrea să zică „Eu sunt servitorul tău!”,
cu sensul „Mă pun la dispoziția ta!”, „Sunt gata să te slujesc!” etc. Expresia
se folosea în antichitatea romană, în Imperiul Roman (cu siguranță și în
provinciile Dacia, Moesia și alte provincii danubiene), ca formulă de
curtoazie, în rândul elitei (patricienilor mai ales, dar nu numai) și ea
trebuie legată de o alta, anume Servus humillimus!, tradusă literal „Sunt
sclavul cel mai plecat!” sau „Sunt slujitor preaplecat!” ori „Slugă
preaumilă!”. Salutul acesta era folosit atunci doar între bărbați și el venea
numai dinspre inferior spre superior.
S-a
crezut, de către unii, că acest salut provine la noi direct din latinește și că
există o continuitate în folosirea sa din timpurile antice până în epoca
modernă și, implicit, până astăzi. Nu este așa, fiindcă, la români, prin
evoluția firească a limbii, „servus” a devenit „șerb”! O performanță de acest
fel au reușit – între toate popoarele romanice – numai italienii, prin
locuitorii din regiunea Veneto, care au salutul binecunoscut de „ciao!”,
moștenit din vechime din latinescul „sclavus” (sinonim cu „servus”). „Sclavus”,
din forma „sclavo”, a ajuns în venețiană „sciavo”, apoi „sciao” și, în final,
„ciao”. Însă formula de salut „servus”, care – în mod teoretic ar fi putut fi
moștenită, în feluri adaptate, în limbile romanice – s-a pierdut la sfârșitul
antichității și nu a fost folosită în mod curent în Evul Mediu. Abia perioada
Renașterii a redescoperit-o și reînviat-o, dar nu prin popoarele romanice, ci
prin nobilii și învățații germani și germanofoni. În lumea germană a secolelor
al XVI-lea și al XVII-lea, puternic influențată de ideile umanismului, exista
tendința de a reînvia antichitatea și chiar de a o imita (așa s-a întâmplat
aproape peste tot la finele Evului Mediu occidental). Primii au fost învățații
absolvenți de universități, care se străduiau să vorbească uneori între ei latinește
sau măcar să schimbe câteva vorbe în limba lui Cicero și Caesar, începând cu
salutul. Nobilii germani – cu precădere cei din statele germane catolice din
sud și mai ales din provinciile austriece – s-au deprins atunci, cu dorința de
a se purta ca romanii, să se salute cu Servus tuus!, adică „Sunt sluga ta!”. De
la ei (de la austrieci și germani), moda aceasta a trecut repede la nobilii
vecini, încât obiceiul a pătruns destul de repede la elitele cehe (și slovace),
slovene, croate, polone, ungare, române (din Transilvania), rutene (din vestul
Ucrainei). Cu alte cuvinte, forma aceasta politicoasă de salut din rândul
claselor superioare, deși provine de la romani și din limba latină, a ajuns la
noi prin germani și prin limba germană. Este de notat faptul că, deși se
găsește în atâtea limbi, forma latinească originară a cuvântului respectiv s-a
păstrat, ca manieră de scriere, numai în germană și în română – „servus”. În
polonă este „serwus”, în maghiară „szervusz” etc. Variante maghiare (aberante)
sunt și „szevos” sau „szia”, care, ca și formele derivate românești similare
(„serbus”, „sevos” sau „serus”), se cuvin evitate. Tot în ungurește s-a ajuns,
relativ recent, și la forma „szervusztok”, care este un plural și înseamnă
„salut tuturor”; cu alte cuvinte, unui cuvânt latinesc (de formă latină) i s-a
adăugat o terminație maghiară, ceea ce nu este tocmai recomandat, dar limbile
vii nu țin seamă de regulile de gramatică!
Ce
erori se fac?
În
legătură cu formula aceasta de salut se fac, de regulă, alte câteva erori. Cea
mai des întâlnită se referă la convingerea unora că provine din timpul
Imperiului Austro-Ungar, or acest stat bicefal a existat în istorie vreme de 51
de ani, de la 1867 la 1918. O altă nepotrivire cu adevărul este credința că
salutul respectiv provine de la nobilii maghiari, de unde l-au copiat târziu
românii. Or, cum am văzut, salutul vine din Austria și Germania de sud
(Bavaria), preluat din latină în mediile culte nobiliare, intelectuale și
răspândit apoi în întreaga Europă Centrală și Central-Orientală, în Cehia și
Polonia, dar și în fostele țări ale Sfintei Coroane a Ungariei (Croația,
Slovacia, Transilvania, Banat, Partium, Galiția etc.). Nobilii ungari erau
destul de eterogeni ca origine, iar unii dintre ei erau – după cum s-a dovedit
cu prisosință în ultimele decenii – de sorginte românească. Ei, nobilii români,
știau latina cultă și foloseau în scris și literele latine, alături de
chirilice. Cu alte cuvinte, între nobilii transilvani care au preluat obiceiul
în secolele XVII-XVIII-XIX (concomitent cu anumiți etnici maghiari) existau, cu
siguranță, și români. Aceștia, sub influența latinismului profesat de Școala
Ardeleană și a convingerii că erau singurii adevărați urmași ai romanilor din
zonă, au dus tradiția înainte cu și mai multă tenacitate și convingere, astfel
încât, în Epoca Modernă, toți locuitorii Transilvaniei – de la un anumit nivel
de cultură și de avere în sus –se salutau cu „Servus!”.
Felul
de a te saluta cu „servus” este, prin urmare, profund transilvan și clujean,
ținând seamă de faptul că „Orașul Comoară” a fost în Epoca Modernă capitala
Transilvaniei și un loc de concentrare a valorilor intelectuale ale țării.
Clujul secolului al XX-lea – devenit, prin voința majorității, alături de
întreaga Transilvanie, de Banat, Crișana și Maramureș, parte integrantă a
României – duce mai departe tradițiile de bine ale provinciei, deschiderea sa
spre lume, spre toleranță, dialog și înțelegere. Prin „servus”, clujenii îi
îndeamnă pe oaspeții lor de pretutindeni să nu se simtă stingheri, să se
considere acasă, fiindcă li se va pune la dispoziție tot ceea ce au gazdele mai
bun, după cum cer legile nescrise ale ospeției. De aceea, „servus” face parte
nu numai din istoria noastră comună europeană, ci și din civilizația pe care am
construit-o și pe care o ducem mai departe împreună aici. Prin „servus”, ne
deschidem sufletul și ne prezentăm lumii cu o anumită curtoazie, cu
disponibilitate și demnitate, așa cum se cade să facem.
Cluj,
14 martie 2014
Acad.
Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop
Rector
al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu