(Sursa internet)
*
Republica piraților din Cișmigiu.
*„Griu-i viața” de „încântător” a lui Caragiale la crâșma coanei Marghioala.
*
Smârcurile se transformă în Eden.
*
Chioșcul militar și promenada provincialilor.
*
Boierii se retrag în nordul Bucureștilor.
*
Cheful patriotic al primarilor vrăjiți.
*
I.D. Ionescu, botezat cu bășica lui Agop – minunatele peripeții ale primului
mare actor de revistă român.
*
Partenerul lui Caragiale și urmașii piraților din Cișmigiu – „Monte Carlo”.
*
O „Buturugă” vine la oraș.
*
„Furnica” petrece la „Buturugă”.
*
Bucuriile simple sub lupa mizantropului.
Înainte
de a fi amenajat așa cum îl știm astăzi de către arhitectul Meyer, în 1855, ne
spune Nicolae Filimon, Cișmigiul era un loc deloc frecventabil de către
bucureștenii cu frică de Dumnezeu. Un spațiu al nimănui, dominat de smârcuri
nesfârșite, urât mirositoare, și de răufăcători, care își duraseră fief într-o
speluncă situată pe o mică insulă ce aducea aminte de Tortuga, republica
piraților din Caraibe. În acea baracă sordidă șuții și tâlharii vremii
încingeau în noapte nesfârșite partide de cărți, în care-și jucau prăzile de
peste zi. Se juca cu cuțitul în dinți, balta din jur înghițind multe taine
sângeroase, pe care nicio autoritate nu se grăbea să le dezlege, natura fiind
lăsată să-și regleze singură umorile. Iar prostituatele și ibovnicele ultimei
șanse întregeau imaginea acestei bolgii a Bucureștilor, care era crâșma de pe
lacul lui Dura neguțătorul.
Farmecele
coanei Marghioala
Inspirat
de aceste timpuri „păgâne”, Caragiale scrie cunoscuta sa nuvelă „La hanul lui
Mânjoală”, subiectul aflându-și obârșia „în dosul” Cișmigiului, unde, prin anii
’70 ai secolului al XIX-lea, ținea o cârciumă vestită prin vinul său nebotezat
coana Marghioala, ale cărei famece le-a descris în narațiune – „Coana
Marghioala era frumoasă, voinică, ochioasă”. Scriitorul, la tinerețe, când era
„curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curățel”, făcea vizite dese în
acest lăcaș al ispitelor patriarhale, unde vinul era adus mesenilor direct din
pivniță. Cel care îl aducea, mai vârstnicul soț al Marghioalei, era și el în
vizorul neasemuitului spion de caractere – după ce bea direct din damigeana
nouă, ferindu-se de privirea vigilentă a consoartei, acesta ofta invariabil,
trăgând cu coada ochiului la tânărul Caragiale: „Griu-i viața”. Neresemnat cu
eschivele Marghioalei la „încântările” sale, nenea Iancu și-a luat revanșa în
proză, unde dorința i se împlinește – aici, crâșmărița e o hangiță plină de
farmec și de farmece, care devine ibovnica protagonistului masculin. Căsătoria
religioasă a acestuia desface vraja ibovnicei, care dispare într-un incendiu
misterios, ne spune povestea, în stilul romantic superstițios al vremii.
Încet-încet,
demonii Cișmigiului s-au risipit și ei, iar ceea ce n-au reușit oamenii agiei a
izbutit ingineria, care a cucerit pașnic acest colț de natură și de omenire
neîmblânzite – drenarea a făcut posibilă apariția unei grădini minunate în
mijlocul orașului, pe la 1900, Radu D. Rosetti amintind nu mai puțin de 540 de
varietăți arboricole, 45 de feluri de ierburi și sute de specii de flori, toate
îngrijite sau aclimatizate de către arhitecți peisagiști cu renume în Europa.
Treptat,
grădina a început să fie populată de lumea măruntă a Capitalei și pentru prima
dată un simbol al autorității a prins viață aici, sub forma unui chioșc unde
fanfarele militare adăstau duminicile sau de sărbători. În jurul acestuia, au
început să-și afle loc de promenadă și cei aflați în tranzit; în această piață
a sentimentelor fugare, acompaniați de cântul flașnetelor sau de acordurile
însuflețite ale marșurilor militare dirijate de maestrul Wiest, se puteau
întâlni menajera secuie Ilona cu recrutul Ion din Bărăgan, pentru a negocia
promisiuni de iubire sau pentru a împăca ceva ore de plăcere, imediat în
apropiere, pe strada Brezoianu, unul dintre fiefurile al prostituției
bucureștene.
Lumea
bună prefera nordul Capitalei și celălalt parc mare, Kiselefful, unde se relaxa
prin chioșcuri răsfirate sub umbra bătrână a aleilor, după vestitele bătăi cu
flori de la Șosea, sau la luxosul „Bufet”, ridicat conform planurilor lui Ion
Mincu. Iarna doar, protipendada cobora în Cișmigiu, unde se delecta cu plăcerea
patinajului, stimulată fiind de reprezentațiile unor ași ai acestui sport din
Europa civilizată, care abundau în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Festin
bahic – şi băşica de porc a lui Agop
Consacrarea
Cișmigiului ca grădină populară s-a produs în 1891, cu ocazia jubileului celor
25 de ani de domnie ai regelui Carol I. Cu acest prilej, parcul din fața
Primăriei Capitalei a găzduit un festin patriotic la care au fost invitați toți
primarii din Regat. Cei peste trei mii de edili au luat loc la mesele întinse
pe aleea principală și s-au ospătat din farfurii ce aveau pe ele chipurile
familiei regale; icrele negre, sturionul sau șalăul, prezenți în număr generos
la festivitate, au fost stropiți din belșug cu cele 10.000 de sticle de vin
oferite de autorități. Această canonadă culinar bahică n-a fost chiar așa de
ușor de suportat de către invitații mai puțin trecuți prin canoanele meselor
oficiale, astfel că, la sfârșit, băncile Cișmigiului și chiar cotețele de prin
vecini au devenit refugii nocturne ale celor doborâți de îmbuibare.
A
doua atracție a Cișmigiului, după muzica militară, a fost o scenă veche de
teatru, aflată imediat lângă chioșcul fanfarei, unde evoluau trupe de teatru
fără palmares însemnat, cum este cea a unui anume Agop, venit la noi tocmai din
munții Caucazului, probabil armean de origine. Cei care l-au prins pretind că
era un mim cu oarece talent, dar în grădina bucureșteană numărul său forte,
dacă-l putem numi ca atare, se derula cam așa: un cuplu de îndrăgostiți
celebri, culeși din panoplia romantică a dramaturgiei universale, își declamau
replicile, în timp ce pe fundal apărea amenințător silueta de satir a lui Agop,
care îl altoia în cap pe protagonistul masculin cu o bășică de porc plină cu
sânge. Spectacolul grotesc era se pare savurat de acest public fără pretenții,
dat fiind că inventatorul său a figurat pe afișe mai bine de treizeci de ani.
Una dintre Julietele sale a fost talentata Theodora Marinescu, o brunetă cu o
voce apreciată și care ataca cu succes folclorul de mahala. Mai târziu va
deveni o prezență constantă în trupele marelui Matei Millo.
„Avem
mulți patrioți /Ce-au muls această țară...”
Aici
a evoluat la prima tinerețe, proaspăt venit din Brașovul natal, primul nostru
mare actor de revistă I.D. Ionescu (1844-1900), imortalizat de Caragiale în
„Noaptea furtunoasă”, cel care a consacrat acest gen teatral la noi. După prima
sa reprezentație, surprins cu totul neplăcut de farsa lui Agop – acesta, de
regulă, nu-și prevenea victimele asupra părții de final a scenariului său – la
următorul spectacol, anticipând mișcarea acestuia, i-a smuls „arma” din mână și
s-a răzbunat din plin pentru umilința din seara precedentă. Abia în ultimii ani
ai carierei, inventivul și neobositul Ionescu a revenit pe această scenă
populară, căutând să revitalizeze o carieră prestigioasă, dar aflată în declin,
ceea ce și reușește în vara lui 1896, reluând vechile sale succese, multe
dintre acestea datorându-i-se libretistului său de cursă lungă, Ion Moșoiu;
înainte de acesta, textele sale erau scrise de însuși boierul Pantazi Ghica,
fratele mult mai cunoscutului bei de Samos, Ion Ghica.
În
cupletele sale nu s-a sfiit să atace acid racilele clasei noastre politice, cum
a fost, de exemplu, „Musca pe căciulă”, care avea un refren actual și astăzi:
„Avem
mulți patrioți
Ce-au
muls această țară,
Deși
în cor cu toți
Că-i
vor binele zbiară.
D-asemeni
iscusiți,
Azi
lumea e sătulă...
Ssst!
Ssst!
Tăceți
câți vă găsiră
Cu
musca pe căciulă”.
Poate
și de asta, după ce a refăcut trei săli de teatru – „Dacia”, aflată în incinta
„Hanului lui Manuc”, sala „Bossel” și sala „Orfeu”, în fostul sediu al
restaurantului „Guichard” din spatele Teatrului cel mare, căreia i-a dat și
numele – autoritățile i-au făcut șicane nenumărate ani de-a rândul, ruinându-i
investițiile și aducându-l, în ultima parte a vieții, la faliment.
Imaginația
sa scenică a rămas însă memorabilă, pe afișele spectacolelor sale figurând tot
felul de experimente nemaiîntâlnite până atunci, așa cum au fost frații Melos,
americani de culoare, Adacked, „patinatoare” velocipedistă, sau velocipedistul
pe sârmă Haye. Și tot el a angajat în trupa sa vestita familie Martens, tatăl
și două fete, una dintre acestea, fostă laureată a unui concurs de frumusețe
parizian, făcând furori printre junii bucureșteni de familie; ea a reușit să
învețe și românește, interpretând cu mare succes langurosul „Nu mă uita”.
I.D.
Ionescu nu s-a sfiit nici să evolueze alături de marii lăutari ai vremii –
Costică Pompieru, Marin Bizatu sau Ionică Dinicu, tatăl lui Grigoraș Dinicu,
deși a fost și un bun pianist de muzică clasică.
Portretul
său e întregit de o filotimie fără egal, spre exemplu, Ionescu a dăruit mii de
pungi de tutun sau pâini prizonierilor turci din timpul războiului de la
1877-’78, pentru aceasta primind din partea sultanului înalta decorație
„Medgidia”.
A
pierit de boala secolului, tuberculoza, fiind înmormântat în cimitirul din
Sinaia, având deasupra mormântului doar o simplă cruce de lemn care, în timp,
s-a pierdut.
Această
„scenă-baracă, joasă și incomodă” din partea dreaptă a chioșcului Primăriei l-a
găzduit pentru ultima oară pe I.D. Ionescu la 1 septembrie 1898, și dacă
imaginea sa pauperă și modestă nu ne impresionează prea mult, trebuie să spunem
că nu era deloc mai prejos decât cea de la „Pomul verde” din Iași, unde Avram
Goldfaden, pionierul teatrului de revistă evreiesc, a evoluat pentru prima dată
în 1874. Acest gen teatral a traversat peste Atlantic odată cu acesta și a
inspirat mai târziu fenomenul artistic de pe Broadway sau filmul muzical
hollywood-ian.
Prima
cârciumă din Cişmigiu şi istoriile sale cu final nefericit
Se
pare că prima cârciumă ridicată în Cișmigiu ar data de pe la 1886, ea existând
și astăzi, dar numai în denumire: „Monte Carlo”; unele voci pretind că a
preluat vechiul amplasament al cârciumii lui Dura. Ridicată tot pe o insulă,
aceasta a devenit un fief al burgheziei vizitatoare a parcului, pe la 1905
proprietar fiind, în parteneriat cu un anume Berechet, celebrul Mihalcea,
asociatul lui Caragiale din anii ’90 ai secolului al XIX-lea, de la berăriile
deschise de acesta pe Gabroveni și Șelari. Blestemul locului lovește din plin
locanta spre sfârșitul ocupației germane din timpul Primului Război, un
incendiu distrugând-o în totalitate.
În
1926, un anume Partenie o reclădește, aceasta putând găzdui chiar și 400 de
mese, iar consumatorii erau delectați de muzica unor tarafuri celebre în
perioadă. Dimineața, localul era vizitat de elevii mai nonconformiști de la
„Lazăr”, dornici de un lapte bătut sau de o prăjitură bună, așa cum ne spune
neuitatul Grigore Băjenaru. Dar peste numai 14 ani, teribilul cutremur din
noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940 o culcă la pământ. Actuala construcție
datează din perioada comunistă, o descriere în spiritul vremii consemnând:
„noul «Monte Carlo» are un aer mai intim, mai plăcut și mai liniștit”.
„O
armată întreagă de chelneri... d’abia puteau să prididească comandele miilor de
clienți”
Cârciuma
din Cișmigiu care va atrage lumea măruntă a Capitalei va fi „Buturuga”, ce
pare, la o privire de la distanță, o relicvă a timpurilor pagâne, rămășiță a
unui arbore totemic tăiat de vreun sfânt Martin indigen. În realitate e numai o
butaforie din ciment, concepută de mintea unui cârciumar destoinic, C.
Dumitrescu-Țăranu, tatăl cunoscutului pionier al gimnasticii și ziarist, N.D.
Țăranu, partenerul lui George Ranetti la șefia revistei de satiră „Furnica”.
Acesta ținea la sfârșitul secolului al XIX-lea o cârciumă faimoasă în epocă,
având același nume, și care era situată în imediata vecinătate a Hanului Galben
de pe Banu Manta. Deschiderea terasei din Cișmigiu credem că s-a produs în jur
de 1900, iar despre ea avem o descriere fidelă în „Furnica”, care-și face, la
început de drum, în nopțile de 2 și 3 iulie 1905, reclamă în acest spațiu, când
„întreaga Capitală a vizitat cârciuma”. Pentru acest eveniment, „Buturuga”, ce
„seamănă mai mult cu un templu al frumosului”, s-a îmbogățăt cu două noi
chioșcuri, în care expun caricaturi vestiții, mai târziu, Iser, Est, Mantu sau
Petrescu. În primul, amfitrioană e tânăra poetă Alice Călugăru, care dăruiește
volume proprii admiratorilor, iar în al doilea vindea „cu un brio deosebit,
țigări și tutun, cu prețurile Regiei”, Grigore Brezeanu, „minorul nostru”, fiul
marelui actor Iancu Brezeanu.
E probabil că și băutura s-a vândut la prețul minim, ceea ce a determinat un flux uman debordant: „O armată întreagă de chelneri, subt conducerea energică a unuia din cei doi patroni (de revistă – n.a.), Nae Paysan, secondat cu mult talent de amicii noștri Panait Macri, Locusteanu și Aurel Marcu de la «Voința Națională» , d’abia puteau să prididească comandele miilor de clienți carri luaseră la asalt consumațiunile noastre și în special excelenta bere din fabrica d-lui profesor universitar N. Basilescu, eminentul președinte al republicii industriale București noi. În acest timp, al doilea patron, autorul acestor rânduri (Ranetti – n.a.), se învârtea ca o sfârlează printre mese, supraveghind
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu