Povestea lui Vasile Deac, bucovineanul analfabet care l-a convins pe împăratul Franz Joseph să construiască un oraș
Cert
e că a plecat singur. Mic, călare pe un cal înalt. Aşa spun documentele.
Februarie, 1886. A trecut prin zăpezi munții Dor nelor, apoi Ardealul și
Apusenii. Și apoi toată Ungaria și mai departe... Crăcănat în șa, ițarii
strânși pe picior abia-i ajungeau până-n scări. Îl vezi în poză: scundac,
mustață vârtoasă, bundă de dihor, chimir lat. Țăran analfabet, se semna cu
degetul. Dar figura-i e dârză, decisă să treacă de orice obstacol. Trei zile
jumătate a făcut până la Viena. Purta în desagă planurile unei localități pe
care o visa să fie de talia marilor staţiuni balneare ale Franței, Germaniei
sau Italiei. Mici machete din lemn, cu fiecare clădire-castel în parte. Studii
detaliate, realizate vreme de peste 5 ani, de un grup de austrieci, renumiţi
în domeniul lor: balneologul Loegel, arhitectul Brang, inginerul Ziffer,
chimistul Ludwig şi geologul Stür, directorul Institutului Imperial de
Geologie, adus cu greu de la Viena, spre a cerceta apele vindecătoare ale
Dornei. Savanţi iluştri, cărora ţăranul bucovinean le câştigase încrederea cu
entuziasmul lui. Îi convinsese că odată ajuns în audienţă la Împărat, îl va
face să accepte proiectul cel îndrăzneţ.
Până
ca acest Vasile Deac să fie primar, Vatra Dornei era un biet sat uitat pe
crestele unor munţi de la marginea împărăţiei. Prin el, a devenit un
oraş-staţiune celebru în toată Europa. Acest om a fost singurul primar de sat
(şi român pe deasupra) care a luat vreodată masa cu Împăratul Franz Joseph. La
sfârşitul unei singure conversaţii, Deac l-a convins pe Împărat să investească
în târgul lui bucovinean, în ciuda refuzurilor autorităţilor, speriate de anvergura
proiectului. Toţi i-au fost împotrivă, dar el nu s-a lăsat. În epocă, s-a
vorbit că a fost un miracol. Un om. Un singur om a făcut toate astea.
Clădiri
ca în Viena
Coborâm
în "Gara Castel", Vatra Dornei-Băi, exact în centrul cunoscutei
staţiuni montane. Mulţi copii, vilegiaturişti, oameni veseli - amplu tablou în
culori vii pe zăpezi. Deşi e sfârşit de februarie, încă mai vezi schiori pe
cele trei pârtii. Din gară, sunt doar câţiva paşi până la marele Pod peste
Dorna, de pe care se sinucideau pariori faliţi la ruletă. Pe celălalt mal,
chiar pe faleza înaltă, e ruina maiestuosului Cazinou, celebru în tot
Imperiul. La inaugurarea lui au venit chiar împăratul Franz Joseph, împreună
cu fiul său, arhiducele Franz Ferdinand.
Cazinoul
e azi în paragină. Pardosit cândva cu marmură de Carrara, cu imensele lui
policandre din cristal de Murano, coborând din tavane... Sală de teatru,
bibliotecă imensă, spaţii de utilitate publică, cofetărie şi restaurant
elegant... În Europa, prin dimensiunile şi fastul său, rivaliza doar cu
celebrul cazinou german de la Baden-Baden.
Pe
la sfârşitul secolului, aici veneau cei mai înstăriţi nobili din Viena, Praga,
Berlin, Lvov sau Budapesta. Conţi, baroni, prinţi... baluri fastuoase ce
ţineau până la ziuă... În spate, se întinde Parcul imperial, cu marile izvoare
minerale, ce încă îşi păstrează frumuseţea. Şi veveriţele, domesticite parcă
"genetic", de sute de ani, care coboară din copacii bătrâni şi îţi
mănâncă din palmă. Adesea poţi să le atingi, să le mângâi. Lângă Cazinou,
Hotelul balnear Carol, cu cele patru turnuri pe colţuri. Refăcut, de cinci
stele. Pornind de-aici, de-o parte şi de alta a râului, sunt plasate şi
celelalte monumente austriece: Gara-Castel, Palatul Comunal, Palatul
Naţional Român, Biblioteca, Biserica Catolică, Teatrul Evreiesc, Policlinica
Balneară, Farmacia Franz Joseph, Izvorul Ioan, Izvorul Sentinela... Nu e
exagerare: sunt, într-adevăr, palate! Clădiri somptuoase, cu alură imperială,
cum vezi în mijlocul Vienei. Miracole în România, pentru secolul XIX! Şi toate
se aflau atunci în desaga acelui primar legendar. Toate înălţate de un ţăran
care, prin forţa personalităţii sale, a reuşit să adune mai multe
"fonduri europene" decât au făcut-o toţi primarii ce i-au urmat.
Detalii despre viaţa lui au fost descoperire abia acum câţiva ani, în arhivele
imperiale. Un destin incredibil.
"Apăi,
Diac îi cel mai bun!"
Dornean,
prin naştere, fiu al ciobanului Pentelei Deac. Născut la 10 aprilie 1824.
Copilăria şi-a dus-o mai mult prin munţi, doinind din trişcă. De flăcăuan, îi
plăcea să stea printre bătrânii satului, să le asculte sfaturile. Revista
"Deşteptarea" din Cernăuţi îi consacră un amplu articol în anul 1894.
Aflăm că, foarte tânăr fiind, era luat de mai-marii aşezării la întâlnirile cu
mandatarul şi deputaţii austrieci, fiindcă "băiatul era curajos şi avea
mintea înţeleaptă". Fiindcă avea dârzenia să iasă în faţă şi să ceară cu
diplomaţie drepturile comunei. În cele din urmă a fost angajat cu săptămâna, la
mandatarul regiunii, supraveghiindu-i acestuia toate rânduielile. "Nu s-a
spurcat niciodată nici cu rachiul, nici cu ţigara sau luleaua", cele două
mari rele care strică averea, mintea şi sănătatea omului. Când au fost alegeri
comunale, toţi dornenii l-au vrut primar, dar el a zis nu. A convins populaţia
să aleagă un om mai bătrân, el rămânând doar sfetnic în comitetul sătesc.
Asta, până în anul 1875. Înainte de acele alegeri, comitetul nu găsise niciun
om potrivit pentru o asemenea funcţie. A fost trimis la Vatra Dornei, ca să
rezolve problema, prefectul provinciei Bucovina, care s-a întâlnit cu
intelectualii ţinutului. Toţi i l-au propus pe Deac.
Întrebându-l,
prefectul, pe cine socoteşte el că ar fi bun de primar, ţăranul a răspuns cu
sinceritate: "Dacă mă întrebaţi, eu socot că aş fi cel mai bun". La
auzul acestui răspuns, toţi cărturarii au strigat: "Da, dacă Diac primeşte
să fie primar, apoi el îi cel mai bun!" Prefectul s-a înfuriat. Nu putea
accepta ca în fruntea unei comune bucovinene să fie un analfabet. N-a mai
făcut alegeri în ziua aceea, ci le-a amânat pentru două săptămâni. Dar şi
atunci, tot Deac a fost propus şi ales cu unanimitate. 27 de ani la rând, până
ce s-a retras, dornenii l-au vrut în fruntea lor doar pe el. Într-un sejur de-o
lună la Dorna, în anul 1888, marele A.D. Xenopol scria: "Acest primar nu
ştie carte, însă prin inteligenţa lui şi spiritul lui practic, bate pe mulţi
ştiutori de carte. Toate socotelile comunei le ştie pe de rost, umblă în
toate părţile ca să vadă personal nevoile aşezării, nu deschide punga comunei
decât pentru trebuinţe stricte şi s-a jurat să nu facă, cât va fi el primar,
nicio datorie. (...) Acest om fără carte preţuieşte învăţătura. La un
ospăţ dat de dânsul pentru realegerea sa ca primar, el a ţinut o
cuvântare pe care ar putea-o invidia mulţi oratori. El închină un pahar
spre propăşirea învăţăturii, sfârşind cu următoarele memorabile cuvinte:
«În vremea mea, era veacul întunericului, acuma e cel al luminii!»".
Performanţele
lui Vasile Deac au uimit lumea. Încă din al doilea an de mandat, a introdus
iluminatul public. A făcut drumurile. Podul nou peste Dorna. În 1878, s-au
deschis două farmacii şi s-au început lucrările la Policlinică. În acelaşi an,
Deac l-a convins pe ministrul Agriculturii, contele Julius Falkenhein,
asupra necesităţii ridicării la Vatra Dornei a unui stabiliment balnear
modern. Iar în 1880, a înaintat Ministerului de Interne austriac lista cu
semnăturile populaţiei, prin care se solicita statutul de oraş.
Ăsta
a fost visul acestui ţăran analfabet, care şi-a luat de partea lui toţi
savanţii epocii. Cercetători precum Brang, Loebel, Ziffer, Ludwig, Stür erau
elita Austriei în domeniu. I-a ţinut la Dorna ani la rând, finanţându-i să
studieze în amănunt apele minerale şi toate oportunităţile locului. Apoi să
plece în vizite de documentare în Franţa, Germania şi Italia, spre a analiza
cum sunt făcute alte staţiuni de prestigiu. Aceştia au realizat macheta
întregului oraş. Primarul Deac a asigurat fondurile necesare pentru lucrările
de investiţii, prin valorificarea materialului lemnos din pădurile comunale,
plus dobânzile din sumele depuse în bănci. Cu toate astea, Ministerul de
Interne s-a opus vehement. I-au pus piedici lui Vasile Deac. L-au refuzat şi
amânat. Până la urmă, au aprobat doar construirea unei staţiuni balneare
modeste, de nivel local (regional). Dar primarul, sprijinit de cercetările
oamenilor de ştiinţă austrieci nu s-a mulţumit cu atât. Întrucât toate
insistenţele şi încercările de negociere eşuaseră, nu mai era decât o singură
soluţie: un drum la Împăratul.
Astăzi
se ştie cu precizie locul unde a fost primit la Viena Vasile Deac de către Împăratul
Franz Joseph: în aripa dreaptă a Palatului Hoffburg, la parter, unde se află
azi Biblioteca Naţională a Austriei. Acolo a descălecat bucovineanul, după
patru zile de drum, pornind direct către gărzile imperiale. Şeful de Cabinet
l-a luat deoparte şi i-a explicat protocolul: când intri, te aşezi în genunchi
şi te adresezi cu "Fiţi binecuvântat, Maiestatea Voastră"... Primarul
a păşit răspicat spre suveran şi, fără sfială, a rostit un "Bună
ziua", ferm şi amabil, totodată, în limba germană, pe care ştia să o
vorbească din familie, ca orice bucovinean, dar să o scrie, niciun cuvânt.
Apoi a rămas în picioare, "drept ca un brad", zic oamenii, aşteptând
să fie poftit înăuntru. Împăratul a admirat demnitatea asta a lui. L-a invitat
să-şi susţină pricina. Acolo, pe o masă tivită cu aur, a început Vasile Deac să
înşire "mini-machetele" şi planurile, pornind să vorbească dârz şi
concis despre tot ce avea de gând să realizeze în târgul lui îndepărtat. O lună
de zile stătuse să memoreze aceste proiecte realizate europeneşte de cei patru
savanţi. Pe de rost le ştia, filă cu filă. La orice întrebare era pregătit să
răspundă. Această întâlnire din anul 1886 e descrisă în documentele imperiale
de la Viena: Franz Joseph îl asculta cu admiraţie pe primarul analfabet, vădit
impresionat de expunerea lui. La sfârşit, Vasile Deac a zis nişte cuvinte care
s-ar putea traduce astfel: "Mărite Împărate, dacă Dumnezeu lucrează pentru
noi şi ne dă apă vindecătoare, de ce n-am fi vrednici să folosim binefacerea
dumnezeiască pentru însănătoşirea celor mulţi şi suferinzi?...".
Rezultatul a fost incredibil de rapid: Împăratul a aprobat pe loc proiectul.
După atâţia ani de împotriviri, a fost nevoie de numai o oră de discuţie faţă
în faţă cu mai marele
Kaiser
austriac. A lăudat documentaţia, considerând-o valoroasă, i-a lăudat primarului
talentul administrativ. A semnat pentru alocarea unei sume impresionante de
bani, necesari ridicării staţiunii. Apoi l-a invitat pe Deac la masă, alături
de dânsul, un gest absolut unic în protocolul Curţii, care l-a uimit şi pe
şeful de Cabinet. După masă, a trimis ordonanţa să îi aducă decoraţia "Crucea
de argint cu coroană pentru merite", cea mai înaltă distincţie imperială
în domeniul administraţiei. Împăratul a pus-o el însuşi pe bunda ţăranului
bucovinean, promiţându-i că va să vină la Vatra Dornei în vara anului 1899, la
inaugurarea staţiunii. L-a îmbrăţişat şi au bătut palma. Uluit de această
izbândă, Mitropolitul Bucovinei, Silvestru Murariu-Andrucovici, pleacă şi el
la Viena, în luna mai a anului 1886, spre a-i mulţumi personal Împăratului, de
pe poziţia unui rang mai înalt. Dar demersul lui Vasile Deac a fost considerat
cel mai spectaculos succes al unui primar din toate ţările stăpânite de Imperiu
din afara graniţelor Austriei şi Ungariei.
Ce-au
hotărât s-a respectat întocmai: termenele de predare ale clădirilor, în ziua
fixată, "la cheie", cheltuirea banilor ţinută cu stricteţe, până la
ultimul florin. "Din nimic", se ridica zi de zi un oraş fabulos,
întocmai ca-n planurile din desagă. Au fost aduşi meşteri veneţieni, s-au
mobilizat forţe de muncă impresionante. În zece ani, toate clădirile staţiunii
au fost înălţate. Cel dintâi hotel, "Carol", era mereu plin de
oaspeţi străini, aşa că au început să se ridice şi altele. Iar la final,
Cazinoul! Clădirea-simbol a oraşului, "Perla Imperiului Austriac în Bucovina".
Aşa
cum a promis, împăratul însuşi, cu fiul său, au venit să vadă
"minunea", pe 10 iulie, 1899.
Cazinoul
din Vatra Dornei (o splendoare arhitectonică) s-a păstrat până acum 30 de ani,
când a fost abandonat total. Distrus, aşa cum nu fusese nici în timpul
războiului, de armata germană. Imediat după Revoluţie, au început să se fure
imensele policandre de cristal, căzile de cupru, fiecare fărâmă de marmură de
Carrara... Zăbrele de fier ruginit sau fâşii de pungi cenuşii, azi, astupă
zidurile descărnate, dincolo de care se văd bălăriile ce-au năpădit prin
saloane. De câţiva ani, s-au obţinut consistente fonduri europene pentru restaurarea
lui, însă lucrările se amână. În faţa Palatului Comunal al primăriei, bustul
vânjos al lui Deac are încă zăpezi pe umeri. Muzee întregi, toată cultura şi
etnografia acestei părţi de Bucovină sunt adăpostite în această clădire
seculară. Intru şi eu. Văd fastuoasa "Sală a oglinzilor de cristal",
în care s-ar putea contempla şi azi regii Europei. Nicio primărie a vreunui
orăşel românesc nu s-ar putea lăuda cu o asemenea cameră de consiliu. În
mijloc, o imensă masă ovală de stejar, în jurul căreia sunt jilţurile
originale, purtând pe spetează vechea stemă a Moldovei. Boltitele ferestre,
cu stucatură aurită pe margini, sunt imense, şi lumina curge prin ele şuvoi.
Candelabre de cristal strălucesc din tavanul sculptat migălit. Un tablou cât
zidul, al primarului ţăran se află în holul aristocratic de la intrare. Iar
sus, la capătul scărilor ample, cu balustrade de marmură albă, într-unul dintre
ultimele birouri de la capătul unui coridor îngust, sunt camera şi birouaşul de
lemn, la care stă primarul de azi al localităţii. Pe scaunul legendarului
Vasile Deac.
Epoca
lui Vasile Deac s-a încheiat în anul 1902, când acesta a plecat din primărie,
fiind prea bătrân. Succesorul său, un anume George Botezat, a devenit repede
slugă a cercurilor austriece, care l-au instigat să-l denigreze pe Deac.
Vechea ranchiună, când primarul analfabet trecuse peste capul autorităţilor
locale bucovinene, adresându-se Imperiului, pentru a transforma Vatra Dornei
în staţiune de nivel internaţional, nu pierise. Folosind presa vremii, acest
Botezat, care-i fusese secretar lui Vasile Deac, l-a defăimat public pe
acesta, acuzându-l că ar fi deturnat 100 de lei din fondul primăriei, pentru
terminarea Cazinoului. Urmarea a fost dramatică. Vasile Deac s-a sinucis.
Omul cel tare, care avusese putere să meargă până la împărat, ţăranul
analfabet care fusese în stare să ridice un oraş, n-a fost în stare să se
apere de acuzaţiile murdare ale celui mai apropiat om al său. Şi n-au sărit
nici alţii să-l apere. Bătrân şi singur, cu onoarea sfărâmată, jignit până în
adâncul fiinţei de acuzaţia de hoţie, a preferat să-şi tragă un glonţ în
tâmplă. Era o zi de vară, pe 12 august 1909. Evenimentele din acea zi au fost
relatate ulterior de familie. Bătrânul Deac n-a vorbit cu nimeni de dimineaţă.
Părea preocupat de ceva, absent. S-a îmbrăcat în straie curate, ţărăneşti. A
dat de mâncare la vite. A închis grajdurile. Avea gospodărie rodnică, pământuri,
copii, nepoţi... L-au văzut mângâind calul pe frunte, de multe ori,
şoptindu-i mereu ceva la ureche. Apoi s-a dus în camera "de bună",
unde a scris nişte socoteli prin care încerca să-şi dovedească nevinovăţia.
Apoi şi-a scris testamentul: "Vrednic de a purta pecetea mea să fie acel
primar care va izbuti să zidească cealaltă jumătate din Palatul Comunal...
Până atunci, această pecete să se odihnească în pace. Amin." Iar la
sfârşit, a scos un pistol dintr-un scrin şi şi-a tras un glonţ în tâmplă. Asta
a fost tot. N-a simţit dorinţa să dea explicaţii. Să se dezvinovăţească în
faţa cuiva. La înmormântarea lui a venit tot oraşul. Deşi sinucigaş, a fost
îngropat cu mare cinste, chiar la intrarea în cimitir. Asociaţia Preoţilor
"Vladimir" din Vatra Dornei, a făcut această excepţie, fiindcă Deac
sprijinise ridicarea multor biserici. Toţi preoţii au semnat că-şi dau acordul
să slujească şi să-l îngroape acolo. Mormântul e şi azi la intrare. Cimitirul
s-a extins în părţi, ca un alai, ca aripile unei păsări. Parcă anume ca să-i
lase lui locul de dinainte, la stradă. În ziua aceea de vara, tot oraşul a plâns.
Zic ziarele că "s-au golit casele de oamenii care ieşiseră în urma
sicriului". Murise un ţăran. În urma lui au rămas palate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu