luni, 28 februarie 2022
duminică, 27 februarie 2022
Filosofia cimitirului
Langa mormantul parintilor mei, al familiei de fapt, este cel al fostei chiriase a noastra, profesoara de rusa, Filipescu Claudia moarta in 1969. Este o minune ce meseriasi erau in Tulcea pe vremuri, sa faca un asemenea mormant si o asemenea fotografie, sotul ei a murit cu mult inaintea ei! Si mortii aveau alta viata!!!
Am prezentat din alt an cateva ganduri ale mele pentru tata de la al carui deces sunt astazi 25 de ani! Am un careu de date in calendar in fiecare an: 23 si 30 ianuarie, 7 si 28 februarie care azi se incheie pentru 2022, legat de datele de nastere si deces ale mamei si tatalui meu! Am o amintire urata de 28 februarie 1987 de la Tulcea: fiind spatiul mic in apartament am mers la cimitir la cateva ore dupa inmormantare. Se servea masa in serii! Fusese o gramada mare de flori aduse de oamenii alaturi de care traise o viata in orasul in care a muncit in cinste si onoare. Mormantul era gol!! Furasera toate florile, coroanele, esarfele etc! Revolutia hoteasca ii daduse ultima lovitura!!! Din fericire nu a mai simtit aceasta situatie umilitoare! Am fost la Waterloo si la imensa omagiere a lui Gin Gins Han in Mongolia Interioara a Chinei, sunt momente cand asa cum a zis Stefan Zweig, lumea sta in loc! Dumnezeu sa ne ocroteasca de rau si rai!
Sah, bere la Gambrinus
Caragiale și Coșbuc „l-au consacrat” ca poet pe Goga la „Gambrinus”, bând bere până-n zori
FlorianSaiu
- 11 august 2021,
Caragiale
și Coșbuc „l-au consacrat” ca poet pe Goga la „Gambrinus”, bând bere până-n
zori
Octavian
Goga, născut la Rășinari în 1881 și stins din viață la doar 57 de ani.
Fără
a mai risipi timpul și spațiul evidențiind date biografice și informații de duzină,
vă supunem atenției un episod savuros din epoca vremii, un moment care l-a
validat cu adevărat, ca poet, pe Octavian Goga. Personajele? I. L. Caragiale,
George Coșbuc și Ion Gorun (n.r. Alexandru I. Hodoș, poet, prozator și
gazetar). Locul și data? Cârciuma „Gambrinus” din București, anul 1904.
Contextul? O partidă de șah, stropită din belșug cu bere, în timpul căreia
Caragiale descoperă poezia „Oltul” (publicată de Goga la 15 februarie, același
an, în „Luceafărul”, sub semnătura Nic. Otavă).
http://evz.ro/uploads/2018-08/800px-cosbuc-si-caragiale.jpg
Gh.
Cosbuc si I. L. Caragiale
„Mă,
al dracului!”
„La
o masă din fund juca șah Ion Gorun cu George Coșbuc, iar Caragiale chibița. Pe
canapea, lângă Gorun, era un volum nou de poezii, cu foile netăiate, adus de
Nerva Hodoș, care se așezase și el să chibițeze. Nenea Iancu s-a chiorât de
câteva ori la volum, pe urmă l-a luat în mână, deschizându-l așa, la
întâmplare. A cetit câteva strofe. Și-a dres ochelarii, s-a uitat la coperta
volumului; autorul, un anume necunoscut. A tăiat câteva foi și, cu vădită
curiozitate, a cetit o poezie întreagă.
A
deschis volumul în altă parte și a dat peste Oltul. Când l-a terminat, a
mormăit: „Mă, al dracului!„”, consemna O. C. Tăslăuanu în cartea O. Goga
(Amintiri, p.170-171). În continuare: „A oprit pe jucători și i-a silit să
asculte poezia întreagă. „Da’ cine-i ăsta, bre?”, întreabă maestrul Caragiale.
„Un poet de la noi din Ardeal”, îl lămuri Gorun. „Mă, da’ știi că are talent!”
„Ia să-l luăm de la început”, și Caragiale a cetit cu glas tare, poezie după
poezie, așa cum numai el știa să cetească, subliniind frumusețile și comentând
fiecare bucată. Se făcuse miezul nopții când maestrul a închis volumul,
entuziasmat de noul ucenic al strunei. „Să bem câte o halbă în sănătatea lui”,
propuse badea George. „Să bem, că-i vrednic”, întăriră ceilalți”.
Poezie
și închinări de halbe
Momentul,
magistral redat de O. C. Tăslăuanu (scriitor și om politic de la cumpăna
secolelor XVIII-XIX), se încheie cu închinări de halbe până-n zori: „Cei trei
maeștri ai scrisului, împreună cu instruitul și scăpărătorul Nerva Hodoș, au
întârziat până în zorii zilei, reluând lectura volumului și cântărind fiecare
strofă. A fost cea mai strălucită consacrare a poetului Goga, pe care o povestea
cu mult haz maestrul Caragiale, aducânduși aminte de „chiulul” pe care i l-a
tras Goga la Berlin recomandându-se „architect„”.
Octavian
Goga - Wikipedia
Octavian
Goga
De
ce l-au eliminat comuniștii din viața publică?
După
1944, personalitatea și opera lui Octavian Goga au fost pur și simplu radiate
din spațiul public, cărțile sale de poezii fiind arse în gropile de gunoi!
Motivul? Prin articolele din revista Țara Noastră, Goga condamna vehement
comunismul și pe agenții Kominternului, ca și tentativele de dezmembrare a
statului național român. Asemenea atitudini, ca și acuzele de naționalist,
antimaghiar, antisemit, simpatizant legionar și fascist i-au trecut numele pe toate
listele negre de interdicție a lucrărilor sale – amintește Ion Dodu Bălan în
nota asupra ediției la volumul publicat recent în Colecția Opere fundamentale.
Fuge
din țară sub identitate falsă
În
1918, în lunile octombrie-decembrie, după izbucnirea revoluției în Rusia și
semnarea Păcii de la Buftea- București, Octavian Goga hotărăște să părăsească
Moldova, pentru a susține cauza României de la Paris. Nu se poate urca însă în
trenul „Take Ionescu”, plin cu 200 de persoane indezirabile pentru ocupanți.
Pentru
a nu fi arestat de austrieci – se menționează în cronologia volumului coordonat
de academicianul Eugen Simion – , Goga pleacă prin Rusia. Își lasă barbă, își
pune ochelari à la Cehov, se îmbracă rusește, își pregătește un pașaport pe
numele Gheorghe Oprescu și, întovărășit de Sever Bocu și călăuzit de voluntarul
ardelean Guin, poetul trece Nistrul. Guin știe rusește și – după mărturia lui
Goga – se bucura de încrederea unora dintre conducătorii Sovietelor. Drumul
până la Moscova îl fac în vagonul special al unui comisar al guvernului, căruia
i-l prezentase pe Goga drept unul dintre reprezentanții marxismului din
România.
Mâna
dreaptă a lui Take Ionescu
După
câteva zile la Moscova, Goga și Bocu pleacă la Petrograd, unde găsesc Legația
României pustie, păzită de un singur soldat ardelean. Descoperind hârtie cu
antet și ștampilele necesare, Goga își pregătește acte de liberă trecere, cu
ajutorul cărora ajunge în Finlanda, ocupată de germani. De acolo trece în
Suedia. Aici își rade barba și revine la numele său adevărat. Continuă apoi
drumul prin Stockholm, Kristian și Bergen, traversează Marea Nordului, plină de
submarine germane, și ajunge la Londra, iar de acolo la Paris. Călătoria a
durat peste o lună de zile. La Paris, se alătură românilor fugiți din regat,
ulterior fiind ales vicepreședintele Consiliului Național pentru Unitatea
Românilor, organism prezidat de Take Ionescu și recunoscut de guvernele
Franței, Angliei, Italiei și SUA.
Vizitat
de Caragiale la închisoare
Una
dintre primele cumpene din viața poetului Octavian Goga s-a consumat în 1909,
când, în luna decembrie, este arestat și depus opt zile în temniță la Budapesta
(orașul în care absolvise cursurile Facultății de Litere și Filosofie), fiind
acuzat că vrea să plece din țară, în condițiile în care era implicat în șase
procese de presă. Scapă, iar anul următor candidează, fără succes, la alegerile
de deputați pentru Parlamentul de la Budapesta. În 1911 însă, în urma
procesului de la Cluj-Napoca, acuzat pentru articolele patriotice din revista
Țara noastră, Goga este condamnat la o lună închisoare și 600 coroane amendă.
Detenția o execută la Seghedin, unde este vizitat de marele Caragiale, sosit
special de la Berlin pentru a-l încuraja pe năbădăiosul poet.
ION
LUCA CARAGIALE L-A VIZITAT PE OCTAVIAN GOGA ÎN TEMNIȚA DIN SEGHEDIN (UNGARIA)
https://www.ilcaragiale.eu/img/logo.jpg
https://www.cotidianul.ro/wp-content/uploads/2018/12/12/caragialePortret-e1625846207829-1000x600.jpg
Octavian
Goga: A murit Caragiale / Pe 9 iunie 1912 a trecut la cele vesnice Ion Luca
Caragiale
La
Seghedin în închisoare, unde ispăşeam o pedeapsă ungurească, acolo l-am văzut
ultima oară. I s-a părut că între zidurile reci ale unei singurătăţi nedorite
trebuie să-mi trimită cît mai multe semne din dragostea cu care m-a
învrednicit. Cînd o carte poştală cu slova lui minunată, cînd o telegramă, cînd
un pachet cu cărţi nemţeşti venea zi de zi să-mi aducă mîngîiere şi alunge
urîtul. Într-o seară s-a socotit că pacea de după zabrele cere mai mult şi-a
plecat din Berlin la Seghedin (...).
Nu
voi uita niciodată dimineaţa aceea de martie. Sergentul ungur mi-a intrat în
cameră cu faţa radioasă:
-„Aveţi
o vizită!”
–„Cine?”
–„Nu
ştiu, un străin, o cam rupe pe ungureşte. Vine de departe. Trebuie să fie însă
un mare boier că ne-a miluit pe toţi. E un om tare cumsecade, mi-a mîngîiat pe
frunte amîndoi nepoţii cînd i-am descuiat poarta... I-a întrebat cum îi chiamă
şi le-a dat cîte-o coroană”. Nu-mi puteam da seama cine e nobilul senior rătăcit
la Seghedin, m-am ridicat în pripă şi-am plecat spre odaia posomorîtă din
fundul coridorului unde primeam oaspeţii. Cînd deschid uşa mă ia în braţe şi mă
sărută pe amîndoi obrajii nenea Iancu Caragiale...
-„Am
venit, băiete, am venit să văd cum o duci aici la pension... Nu ţi-am spus eu
să te astîmperi... Ai?...”. Şi privindu-mă pe sub ochelari mă cerceta de sus
pînă jos.
–„Ian
ridică mîinile să văd urmele lanţurilor... Săracu de tine... Uite, ţi-am adus
nişte merinde şi două sticle de şampanie să le bem noi laolaltă aici în
Kecskemét, la magyar királyi allamfogház, mă rog frumos...”.
Nenea
Iancu era mai tînăr ca oricînd. Se plimbă de-a lungul odăii cu paşi largi, se
oprea cîteodată, potrivea ochelarii de după cari strălucea acelaşi neastîmpăr
al ochilor cu sclipiri de oţel şi vorba lui era vechea împletitură de fulgere
cari cădeau tumultuos ca totdeauna. Ce vîltoare de imagini, cîte împărecheri
paradoxale, cîtă pasiune şi coloare în poveştile lui... În clipa cînd vorbea
simţeai plutind parcă fiorul creaţiunii, cu misteru-i etern nedesluşit. Vedeai
chinurile facerii cum se petrec sub ochii tăi, cum radiază un spirit
fosforescent, fără repaos. Cine a avut norocul să-l asculte pe Caragiale
vorbind un sfert de ceas oriunde, la o adunare a negustorilor, ori într-un
ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată cea mai strălucitoare
icoană a inteligenţii omeneşti din cîte a întîlnit în drum.
N-a
fost minte să stăpînească cuvîntul cu mai multă siguranţă, să-l frămînte şi
să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină
orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, rîs şi plîns, era alintare
dulce şi durere sălbatecă. Ca într-un caleidoscop fermecat se desluşeau chipuri
vrăjite de magie. Marele meşter atingea toată claviatura sufletului omenesc.
Deschidea vorba lin, cu bunătate, şi-o muia într-o lene orientală, într-o clipă
schimba resortul ca să-ţi arate o seamă de jonglerii capricioase şi deodată se
oprea brusc, faţa i se crispa, buzele i se strîngeau convulsiv, în fundul
ochilor îi juca o lumină stranie... Era clipa cînd din creierul lui Caragiale
răsărea un fulger nou... Universul devenea mai bogat cu o minune...
Cîte
nu mi-a vorbit în cele trei ceasuri, acolo la Seghedin. Plin de surprize, vioi,
paradoxal, nenea Iancu mă mustra părinteşte...
–„Ţi-am
spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun... Ce crezi tu, pe
urma cui am suferit eu în viaţă ? Pe urma cuminţilor ? Prostia, suverana
prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupţi frumos cu tăieturi fine de
floretă, el loveşte greu cu lăstarul în moalele capului. Şi în zadar risipeşti
spirit şi vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ţi spun, prostul are o concepţie
telurică a vieţii. Uite aşa îşi înfundă ochii şi urechile, îşi înfige capul în
pămînt ca struţul, ridică spatele şi trec pe deasupra lui toate curentele...
Nimic mai greu decît să cîrmuieşti proştii... Ei au un instinct de împotrivire
organică... Să vezi... Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor şcolar la
Piatra-Neamţ... Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecţii călare...
Avea popa o iapă murgă... Zic, să mi-o dai părinte dimineaţă... Popa zîmbea.
Prea bucuros, domnule Iancule. Şi-am plecat... Cît m-a zolit iapa ceia, mă...
Oricum dam din căpăstru ieşea rău... N-o puteam cîrmui nicidecum... M-am întors
la vreo două ceasuri tot apă: Părinte, cît face iapa asta ? Face zece galbeni!
Ei, pune d-ta cinci, să pui şi eu cinci, s-o tăiem, că asta-i om! Ba să n-o
tăiem, domnule Iancule, mai bine să-i învăţăm năravul... Ştii ce ? Cînd o
încaleci şi ajungi la o răspîntie, dacă vrei s-apuce la stînga, tu să tragi de
frîu la dreapta... Da să tragi cumplit, auzi... Să vezi c-o ia la stînga... Aşa
am făcut... Ei vezi, la prost trebuie meşteşug, nu glumă, ascultă-mă...
Nenea
Iancu îşi scotea ochelarii, mai spunea o pildă, mai arunca cîteva frînturi de
glumă, îl copleşeau amintirile, sta o clipă pe gînduri şi oftă din tot
sufletul...
-„Toată
viaţa n-am putut să sufăr prostia... Săracu' de mine, mă băiete, cînd văd cîte
un prost mă doare... Zău, am dureri fizice... Mă ia cu rece aici în
creştet...”. Şi fruntea i se întunecă, buzele i se împreunau într-o linie de
desgust şi sila nemărginită... Se făcea cîteva clipe tăcere şi rotogoalele
albastre ale fumului de ţigară îi jucau în jurul frunţii într-o rază de soare,
împrejmuindu-l cu o aureolă...
-„Ce
mai scrii acum nene Iancule?”
-„Ce
să, scriu dragă, multe şi nimic... Cîte nu-ţi trec prin cap cînd stai aşa la
sporovăială, ori te uiţi departe pe fereastra vagonului... Numai cînd te aşezi
la masa de scris şi vezi hîrtia albă înaintea ta, atunci îţi dai seama ce
vîrtej cumplit îţi face mintea în jurul unui subiect... E un chin facerea
asta.. Talentul e un accident de naştere, o boală grea, ascultă-mă... Cere
patimă şi cere meşteşug. De aceea artistul nu poate fi un poligraf. Le spuneam
mai deunăzi unor profesori la Berlin: ce-mi tot vorbiţi de cutare, că-i harnic,
că-i activ, că scrie cărţi... Zic, ştiu eu unu şi mai activ, aşa-i şi zicea,
Iliuţa activu', era la Mărcuţa... Dimineaţa la patru el era în picioare, la
fîntînă... Îşi sufleca mînecile şi scotea apă, găleată după găleată... O vărsa
în troacă... Troaca n-avea fund... Se făcea opt... Haide, Iliuţa, de îmbucă şi
tu ceva.. N-am vreme, lucrez... Şi năduşea, şi-i dă înainte şi apa se ducea...
Era nebun Iliuţa, da, vorba, era activ ? Era...”.
Maestrul
clipea din gene, surîsul ironic îi fugea de pe buze şi din cuvintele rostite
încet, sentenţios, se desluşea crezul artistic al unui suflet pentru care arta
era o religie. „Arta spunea el, cere conştiinţă. Fără un perfect simt de
onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă... Ca în toate, şi în
literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier... Ce
crezi tu, în cîte ape n-am scăldat eu „Hanul lui Mînjoală”? Ce să mai vorbesc
de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor... Încă, numai
interpuncţia... Cîţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gîndirii...
Vezi, pe mine mă frămîntă astea, mă rod... Nu se poate artă fără migăleală...
Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă... Dac-o fi şi
îmbătrînesc, ştii cum să-mi ziceţi ? Să-mi ziceţi, Moş Virgulă!”
-„Da,
piesa, nene Iancule cît o mai ţii sub zăvor ?”
-„Acu
în primăvară îi mai fac nişte perieturi. Ştii ce? Mi-am făcut socoteala. Mai
scriu un roman filozofic, două volume de nuvele şi schiţe... Şi gata... V-am
dat destul... ce mai vreţi ?...”.
S-a
aşezat pe canapeaua roşnită din colţ şi mi-a pus mîna pe umăr...
–„Am
un plan pentru vara asta... viu acolo la Răşinari la tine, cu nevasta şi cu
copiii... Mi-a plăcut mult satul tău colo la poala munţilor... Să vie şi
Vlahuţă... Să stăm aşa pînă la toamnă... Nu ne trebuie nimic... Numai un pian
să fie şi unul să-i ştie rostul... Cînd se face sară şi iese luna albă-gălbuie
de după mesteceni pe coasta ceia, noi să stăm întinşi în iarbă şi pe fereastra
deschisă să pătrundă Beethoven: Sonata lunii...
Sub
ochelari mi-s-a părut că tresar genele în tremurul unei clipe, pare că undeva
departe ar fi trecut prin văzduh o fîlfîire de aripi negre... Dar, nenea Iancu
s-a recules într-o clipeală, s-a ridicat, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat ca un
părinte... Şi-a tras pălăria ştrengăreşte pe ochi...
-„Acum
plec s-apuc trenul de la amiazi...”.
-„Cum,
nu te duci la Bucureşti ?...”.
-„Nu,
n-am vreme... Mă-ntorc la Berlin... Am venit numai să te văd... Ian vezi de
scapă odată de-aici din Kecskemét...”. Încă o strîngere de mînă şi trăsura care
aştepta la poartă îl ducea pe nenea Iancu, întovărăşit de privirea respectuoasă
a sergenţilor, de dragostea copiilor şi de neţărmurita mea admiraţie.
Cine
ar fi crezut atunci că flutură umbra morţii deasupra trăsurii care-l ducea?
Cînd am cetit că s-a prăbuşit de fulgerul unei clipe, am rămas uluit şi nu-mi
pot închipui nicidecum imaginea stranie a morţii lui Caragiale. Un nenea Iancu
neputincios, cu grumazul plecat de povara bătrâneţii sau un Caragiale cu
mîinile încrucişate pe piept, amuţit pentru totdeauna, niciodată nu mi-a trecut
prin minte. Cum să se închidă pe vecie ochii lui cari pătrundeau sufletul şi
străluceau de departe ca două suliţi de argint? Ce să facă pămîntul cu ei ?...
Cum să se împace cu repaosul de veci creierul lui pururi frămîntat, acest
complicat şi sensitiv seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihnă?...
Rămîi
înfrînt, prostit, ţi se moaie braţele.. Te cuprinde în mreaja lui gîndul
zădărniciei tuturor celor omeneşti, te supune un desgust de materia urîtă, de
carnea care ne ţine în stăpînirea ei.. Îţi vine parcă să frîngi în două
condeiul şi să-l arunci ca pe-o unealtă netrebnică.. La ce e toată goana asta
chinuitoare, cînd ursita nu acordă nici un privilegiu celor aleşi, cînd domnesc
pe de-a-ntregul aceleaşi legi, cînd şi Caragiale a putut să moară.. L-au
îngropat şi i se va topi ţărîna.. vremea va trece.. vor veni oameni învăţaţi
să-i cîntărească scrisul, profesori cu ochelari să-i descifreze cărţile, să
scrie studii cu adnotaţii despre Conul Leonida sau Caţavencu... Au să-l
claseze, să-i deie locul cuvenit în istoria literaturii, să-i facă un monument
la Belu... Noi însă, cari am avut norocul să-l vedem şi să-l auzim, vom rămînea
toată viaţa stăpîniţi de senzaţia că prin moartea lui Caragiale s-a deschis o
prăpastie, s-a făcut un gol în natură, ca de-o perturbaţie cosmică.
Cu
cît va trece vremea, va creşte tot mai mult silueta lui şi vom rămînea
totdeauna vrăjiţi de farmecul celui mai luminos creier românesc. Îi vom spune
poveştile, îi vom repeta glumele. Se vor crea legende şi personalitatea lui va
lua proporţii mitice. Generaţiile viitoare nici nu vor putea înţelege dacă din
strălucirea unei minţi s-au întrupat vreodată astfel de raze orbitoare... Peste
un sfert de veac trecînd cutare bătrîn de-a lungul străzii oamenii îşi vor
scoate pălăria înaintea lui şi-i vor deschide drumul cu respect...
„Cine-i
moşul ăsta de-i faceţi atîta cinste”?, va întreba cutare băieţandru...
„A
cunoscut pe Caragiale”, vor răspunde cu toţii.
[Octavian
Goga, Două morminte, Bucureşti, 1916, p. 9-16.]
Servus
Ce spune rectorul UBB, istoricul Ioan Aurel-Pop, despre cuvântul SERVUS
Asociaţia
Cluj – Napoca Capitală Culturală Europeană 2021 a postat pe siteul asociaţiei
un text excepţional al rectorului Universităţii „Babeş-Bolyai”, academicianul,
istoricul Ioan Aurel-Pop, care explică de unde vine şi ce înseamnă exact
cuvântul Servus. Textul este publicat în contextul în care Asociaţia a ales ca
slogan al candidaturii la titlul de Capitală culturală europeană sintagma
Servus 2021, care a stârnit polemici, în special pe reţelele sociale. Conceptul
candidaturii poarta numele de East for West.
Clujul Cultural publică în întregime textul
rectorului UBB intitulat ” Despre un cuvânt de salut care cuprinde o lume…”
„Încă
din copilărie, românii transilvăneni aud între familiari și prieteni cuvântul
„servus”, ca formulă de salut. Mai mult, în aceeași ambianță a Transilvaniei,
oricine poate constata repede că, în forme ușor modificate, acest termen este
utilizat și de maghiari și de sași (șvabi), adică de germanici, atâția (foarte
puțini) câți mai sunt ei pe la noi.
Cuvântul
este, fără nicio îndoială, latinesc și se poate traduce în românește prin
„sclav”, cu variantele „șerb” (moștenit în română chiar din latinescul servus,
-i, de declinarea a II-a), „iobag”, „rob” etc. La origine, cuvântul modern
„servus” este o elipsă (rest al unei expresii, obținut prin suprimarea unor
cuvinte care nu sunt indispensabile pentru obținerea sensului dorit) a
expresiei Ego servus tuussum!, ceea ce vrea să zică „Eu sunt servitorul tău!”,
cu sensul „Mă pun la dispoziția ta!”, „Sunt gata să te slujesc!” etc. Expresia
se folosea în antichitatea romană, în Imperiul Roman (cu siguranță și în
provinciile Dacia, Moesia și alte provincii danubiene), ca formulă de
curtoazie, în rândul elitei (patricienilor mai ales, dar nu numai) și ea
trebuie legată de o alta, anume Servus humillimus!, tradusă literal „Sunt
sclavul cel mai plecat!” sau „Sunt slujitor preaplecat!” ori „Slugă
preaumilă!”. Salutul acesta era folosit atunci doar între bărbați și el venea
numai dinspre inferior spre superior.
S-a
crezut, de către unii, că acest salut provine la noi direct din latinește și că
există o continuitate în folosirea sa din timpurile antice până în epoca
modernă și, implicit, până astăzi. Nu este așa, fiindcă, la români, prin
evoluția firească a limbii, „servus” a devenit „șerb”! O performanță de acest
fel au reușit – între toate popoarele romanice – numai italienii, prin
locuitorii din regiunea Veneto, care au salutul binecunoscut de „ciao!”,
moștenit din vechime din latinescul „sclavus” (sinonim cu „servus”). „Sclavus”,
din forma „sclavo”, a ajuns în venețiană „sciavo”, apoi „sciao” și, în final,
„ciao”. Însă formula de salut „servus”, care – în mod teoretic ar fi putut fi
moștenită, în feluri adaptate, în limbile romanice – s-a pierdut la sfârșitul
antichității și nu a fost folosită în mod curent în Evul Mediu. Abia perioada
Renașterii a redescoperit-o și reînviat-o, dar nu prin popoarele romanice, ci
prin nobilii și învățații germani și germanofoni. În lumea germană a secolelor
al XVI-lea și al XVII-lea, puternic influențată de ideile umanismului, exista
tendința de a reînvia antichitatea și chiar de a o imita (așa s-a întâmplat
aproape peste tot la finele Evului Mediu occidental). Primii au fost învățații
absolvenți de universități, care se străduiau să vorbească uneori între ei latinește
sau măcar să schimbe câteva vorbe în limba lui Cicero și Caesar, începând cu
salutul. Nobilii germani – cu precădere cei din statele germane catolice din
sud și mai ales din provinciile austriece – s-au deprins atunci, cu dorința de
a se purta ca romanii, să se salute cu Servus tuus!, adică „Sunt sluga ta!”. De
la ei (de la austrieci și germani), moda aceasta a trecut repede la nobilii
vecini, încât obiceiul a pătruns destul de repede la elitele cehe (și slovace),
slovene, croate, polone, ungare, române (din Transilvania), rutene (din vestul
Ucrainei). Cu alte cuvinte, forma aceasta politicoasă de salut din rândul
claselor superioare, deși provine de la romani și din limba latină, a ajuns la
noi prin germani și prin limba germană. Este de notat faptul că, deși se
găsește în atâtea limbi, forma latinească originară a cuvântului respectiv s-a
păstrat, ca manieră de scriere, numai în germană și în română – „servus”. În
polonă este „serwus”, în maghiară „szervusz” etc. Variante maghiare (aberante)
sunt și „szevos” sau „szia”, care, ca și formele derivate românești similare
(„serbus”, „sevos” sau „serus”), se cuvin evitate. Tot în ungurește s-a ajuns,
relativ recent, și la forma „szervusztok”, care este un plural și înseamnă
„salut tuturor”; cu alte cuvinte, unui cuvânt latinesc (de formă latină) i s-a
adăugat o terminație maghiară, ceea ce nu este tocmai recomandat, dar limbile
vii nu țin seamă de regulile de gramatică!
Ce
erori se fac?
În
legătură cu formula aceasta de salut se fac, de regulă, alte câteva erori. Cea
mai des întâlnită se referă la convingerea unora că provine din timpul
Imperiului Austro-Ungar, or acest stat bicefal a existat în istorie vreme de 51
de ani, de la 1867 la 1918. O altă nepotrivire cu adevărul este credința că
salutul respectiv provine de la nobilii maghiari, de unde l-au copiat târziu
românii. Or, cum am văzut, salutul vine din Austria și Germania de sud
(Bavaria), preluat din latină în mediile culte nobiliare, intelectuale și
răspândit apoi în întreaga Europă Centrală și Central-Orientală, în Cehia și
Polonia, dar și în fostele țări ale Sfintei Coroane a Ungariei (Croația,
Slovacia, Transilvania, Banat, Partium, Galiția etc.). Nobilii ungari erau
destul de eterogeni ca origine, iar unii dintre ei erau – după cum s-a dovedit
cu prisosință în ultimele decenii – de sorginte românească. Ei, nobilii români,
știau latina cultă și foloseau în scris și literele latine, alături de
chirilice. Cu alte cuvinte, între nobilii transilvani care au preluat obiceiul
în secolele XVII-XVIII-XIX (concomitent cu anumiți etnici maghiari) existau, cu
siguranță, și români. Aceștia, sub influența latinismului profesat de Școala
Ardeleană și a convingerii că erau singurii adevărați urmași ai romanilor din
zonă, au dus tradiția înainte cu și mai multă tenacitate și convingere, astfel
încât, în Epoca Modernă, toți locuitorii Transilvaniei – de la un anumit nivel
de cultură și de avere în sus –se salutau cu „Servus!”.
Felul
de a te saluta cu „servus” este, prin urmare, profund transilvan și clujean,
ținând seamă de faptul că „Orașul Comoară” a fost în Epoca Modernă capitala
Transilvaniei și un loc de concentrare a valorilor intelectuale ale țării.
Clujul secolului al XX-lea – devenit, prin voința majorității, alături de
întreaga Transilvanie, de Banat, Crișana și Maramureș, parte integrantă a
României – duce mai departe tradițiile de bine ale provinciei, deschiderea sa
spre lume, spre toleranță, dialog și înțelegere. Prin „servus”, clujenii îi
îndeamnă pe oaspeții lor de pretutindeni să nu se simtă stingheri, să se
considere acasă, fiindcă li se va pune la dispoziție tot ceea ce au gazdele mai
bun, după cum cer legile nescrise ale ospeției. De aceea, „servus” face parte
nu numai din istoria noastră comună europeană, ci și din civilizația pe care am
construit-o și pe care o ducem mai departe împreună aici. Prin „servus”, ne
deschidem sufletul și ne prezentăm lumii cu o anumită curtoazie, cu
disponibilitate și demnitate, așa cum se cade să facem.
Cluj,
14 martie 2014
Acad.
Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop
Rector
al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca
vineri, 25 februarie 2022
joi, 24 februarie 2022
marți, 22 februarie 2022
luni, 21 februarie 2022
Caru cu destepti