luni, 31 ianuarie 2022
duminică, 30 ianuarie 2022
sâmbătă, 29 ianuarie 2022
vineri, 28 ianuarie 2022
miercuri, 26 ianuarie 2022
De pe internet
Femeile
trăiesc mai mult pentru că nu au neveste!
Dacă
reuşim să unificăm Statul de drept cu Statul mafiot şi cu Statul paralel, ne
vom numi Statele Unite?
GPS-ul
nu trebuie niciodată folosit când mergi la cimitir. E oribil să auzi cum îţi
spune: „Aţi ajuns la destinaţie”…
Nu
înţeleg de ce toată lumea visează la o iubire ca în filme. Un film ţine 2 ore…
O
mamă se adresează învăţătoarei: – Cum puteţi să-i daţi copilului o asemenea
temă: dacă o bere costă 50 de bani ?” Soţul meu nu a închis ochii toată
noaptea…
Machiajul
excesiv ar trebui introdus în Codul penal ca „infracţiune de înşelăciune pe
faţă”
Abia
după ce te urci pe cântar pricepi că vaca de pe ambalajul ciocolatei era
avertizare, nu reclamă!
Femeile
ating frumuseţea maximă pe la 35 de ani, iar bărbaţii după ce împlinesc 500.000 de euro…
Un
sfat pentru tinerii noştri: E periculos să bagi degetul în priză, în maşina de
tocat carne şi într-o verighetă!
La
final, o veste bună pentru noi, românii: De la 15 septembrie se ieftinesc
yachturile !
Ştiaţi
că în Insulele Canare nu există canari?Tot aşa e şi cu Insulele Virgine. Nici
acolo nu sunt canari…
Dacă
vreţi să aflaţi diferenţa între bărbat şi femeie, gândiţi-va la şah…Regele se
mută doar un pătrăţel, dar regina face ce vrea ea!
Pentru
că au scăzut veniturile din camătă, purtătorul de cuvânt al Clanului
Duduienilor a anunţat că vor fi disponibilizaţi 30% din poliţişti.
Test
de iubire.Închide soţia şi căţelul într-o debara şi când deschizi debaraua, fii
atent să vezi cine se bucură mai mult că te vede.
Cred
că nevastă-mea are Alzheimer. Cică nu-şi aminteşte ce a văzut la mine când m-a
luat de bărbat!
Umblă
vorba că femeile măritate se simt mai bine în zilele fără soţ…
Noua
lege împotriva hărţuirii ar trebui să prevadă sancţiuni grele pentru cei care
trimit fotografii din vacanţă colegilor aflaţi la muncă.
Cică
Poliţia s-a infiltrat atât de profesionist într-un clan de interlopi, că la un
moment dat clanul a rămas format numai din poliţişti!
Am
luat o pungă cu sare de Himalaya, pe care scrie că s-a format în urmă cu 250 de
milioane de ani, dar expiră în august. Dacă nici ăsta nu e ghinion
După
pandemia asta vom fi vorba cântecului, ca la douăzeci de ani, fără griji şi
fără bani!
Biciclistii
sunt un real pericol pentru economie: nu cumpara masina, benzina, asigurare. Nu
plătesc la spalatorie, parcarea… Și pe deasupra mai sunt si sănătosi !
Pune
Guvernul sa conduca desertul Sahara si in 5 ani vei vedea ca e lipsa de nisip
...
marți, 25 ianuarie 2022
vineri, 21 ianuarie 2022
Cismigiu
(Sursa internet)
*
Republica piraților din Cișmigiu.
*„Griu-i viața” de „încântător” a lui Caragiale la crâșma coanei Marghioala.
*
Smârcurile se transformă în Eden.
*
Chioșcul militar și promenada provincialilor.
*
Boierii se retrag în nordul Bucureștilor.
*
Cheful patriotic al primarilor vrăjiți.
*
I.D. Ionescu, botezat cu bășica lui Agop – minunatele peripeții ale primului
mare actor de revistă român.
*
Partenerul lui Caragiale și urmașii piraților din Cișmigiu – „Monte Carlo”.
*
O „Buturugă” vine la oraș.
*
„Furnica” petrece la „Buturugă”.
*
Bucuriile simple sub lupa mizantropului.
Înainte
de a fi amenajat așa cum îl știm astăzi de către arhitectul Meyer, în 1855, ne
spune Nicolae Filimon, Cișmigiul era un loc deloc frecventabil de către
bucureștenii cu frică de Dumnezeu. Un spațiu al nimănui, dominat de smârcuri
nesfârșite, urât mirositoare, și de răufăcători, care își duraseră fief într-o
speluncă situată pe o mică insulă ce aducea aminte de Tortuga, republica
piraților din Caraibe. În acea baracă sordidă șuții și tâlharii vremii
încingeau în noapte nesfârșite partide de cărți, în care-și jucau prăzile de
peste zi. Se juca cu cuțitul în dinți, balta din jur înghițind multe taine
sângeroase, pe care nicio autoritate nu se grăbea să le dezlege, natura fiind
lăsată să-și regleze singură umorile. Iar prostituatele și ibovnicele ultimei
șanse întregeau imaginea acestei bolgii a Bucureștilor, care era crâșma de pe
lacul lui Dura neguțătorul.
Farmecele
coanei Marghioala
Inspirat
de aceste timpuri „păgâne”, Caragiale scrie cunoscuta sa nuvelă „La hanul lui
Mânjoală”, subiectul aflându-și obârșia „în dosul” Cișmigiului, unde, prin anii
’70 ai secolului al XIX-lea, ținea o cârciumă vestită prin vinul său nebotezat
coana Marghioala, ale cărei famece le-a descris în narațiune – „Coana
Marghioala era frumoasă, voinică, ochioasă”. Scriitorul, la tinerețe, când era
„curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curățel”, făcea vizite dese în
acest lăcaș al ispitelor patriarhale, unde vinul era adus mesenilor direct din
pivniță. Cel care îl aducea, mai vârstnicul soț al Marghioalei, era și el în
vizorul neasemuitului spion de caractere – după ce bea direct din damigeana
nouă, ferindu-se de privirea vigilentă a consoartei, acesta ofta invariabil,
trăgând cu coada ochiului la tânărul Caragiale: „Griu-i viața”. Neresemnat cu
eschivele Marghioalei la „încântările” sale, nenea Iancu și-a luat revanșa în
proză, unde dorința i se împlinește – aici, crâșmărița e o hangiță plină de
farmec și de farmece, care devine ibovnica protagonistului masculin. Căsătoria
religioasă a acestuia desface vraja ibovnicei, care dispare într-un incendiu
misterios, ne spune povestea, în stilul romantic superstițios al vremii.
Încet-încet,
demonii Cișmigiului s-au risipit și ei, iar ceea ce n-au reușit oamenii agiei a
izbutit ingineria, care a cucerit pașnic acest colț de natură și de omenire
neîmblânzite – drenarea a făcut posibilă apariția unei grădini minunate în
mijlocul orașului, pe la 1900, Radu D. Rosetti amintind nu mai puțin de 540 de
varietăți arboricole, 45 de feluri de ierburi și sute de specii de flori, toate
îngrijite sau aclimatizate de către arhitecți peisagiști cu renume în Europa.
Treptat,
grădina a început să fie populată de lumea măruntă a Capitalei și pentru prima
dată un simbol al autorității a prins viață aici, sub forma unui chioșc unde
fanfarele militare adăstau duminicile sau de sărbători. În jurul acestuia, au
început să-și afle loc de promenadă și cei aflați în tranzit; în această piață
a sentimentelor fugare, acompaniați de cântul flașnetelor sau de acordurile
însuflețite ale marșurilor militare dirijate de maestrul Wiest, se puteau
întâlni menajera secuie Ilona cu recrutul Ion din Bărăgan, pentru a negocia
promisiuni de iubire sau pentru a împăca ceva ore de plăcere, imediat în
apropiere, pe strada Brezoianu, unul dintre fiefurile al prostituției
bucureștene.
Lumea
bună prefera nordul Capitalei și celălalt parc mare, Kiselefful, unde se relaxa
prin chioșcuri răsfirate sub umbra bătrână a aleilor, după vestitele bătăi cu
flori de la Șosea, sau la luxosul „Bufet”, ridicat conform planurilor lui Ion
Mincu. Iarna doar, protipendada cobora în Cișmigiu, unde se delecta cu plăcerea
patinajului, stimulată fiind de reprezentațiile unor ași ai acestui sport din
Europa civilizată, care abundau în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Festin
bahic – şi băşica de porc a lui Agop
Consacrarea
Cișmigiului ca grădină populară s-a produs în 1891, cu ocazia jubileului celor
25 de ani de domnie ai regelui Carol I. Cu acest prilej, parcul din fața
Primăriei Capitalei a găzduit un festin patriotic la care au fost invitați toți
primarii din Regat. Cei peste trei mii de edili au luat loc la mesele întinse
pe aleea principală și s-au ospătat din farfurii ce aveau pe ele chipurile
familiei regale; icrele negre, sturionul sau șalăul, prezenți în număr generos
la festivitate, au fost stropiți din belșug cu cele 10.000 de sticle de vin
oferite de autorități. Această canonadă culinar bahică n-a fost chiar așa de
ușor de suportat de către invitații mai puțin trecuți prin canoanele meselor
oficiale, astfel că, la sfârșit, băncile Cișmigiului și chiar cotețele de prin
vecini au devenit refugii nocturne ale celor doborâți de îmbuibare.
A
doua atracție a Cișmigiului, după muzica militară, a fost o scenă veche de
teatru, aflată imediat lângă chioșcul fanfarei, unde evoluau trupe de teatru
fără palmares însemnat, cum este cea a unui anume Agop, venit la noi tocmai din
munții Caucazului, probabil armean de origine. Cei care l-au prins pretind că
era un mim cu oarece talent, dar în grădina bucureșteană numărul său forte,
dacă-l putem numi ca atare, se derula cam așa: un cuplu de îndrăgostiți
celebri, culeși din panoplia romantică a dramaturgiei universale, își declamau
replicile, în timp ce pe fundal apărea amenințător silueta de satir a lui Agop,
care îl altoia în cap pe protagonistul masculin cu o bășică de porc plină cu
sânge. Spectacolul grotesc era se pare savurat de acest public fără pretenții,
dat fiind că inventatorul său a figurat pe afișe mai bine de treizeci de ani.
Una dintre Julietele sale a fost talentata Theodora Marinescu, o brunetă cu o
voce apreciată și care ataca cu succes folclorul de mahala. Mai târziu va
deveni o prezență constantă în trupele marelui Matei Millo.
„Avem
mulți patrioți /Ce-au muls această țară...”
Aici
a evoluat la prima tinerețe, proaspăt venit din Brașovul natal, primul nostru
mare actor de revistă I.D. Ionescu (1844-1900), imortalizat de Caragiale în
„Noaptea furtunoasă”, cel care a consacrat acest gen teatral la noi. După prima
sa reprezentație, surprins cu totul neplăcut de farsa lui Agop – acesta, de
regulă, nu-și prevenea victimele asupra părții de final a scenariului său – la
următorul spectacol, anticipând mișcarea acestuia, i-a smuls „arma” din mână și
s-a răzbunat din plin pentru umilința din seara precedentă. Abia în ultimii ani
ai carierei, inventivul și neobositul Ionescu a revenit pe această scenă
populară, căutând să revitalizeze o carieră prestigioasă, dar aflată în declin,
ceea ce și reușește în vara lui 1896, reluând vechile sale succese, multe
dintre acestea datorându-i-se libretistului său de cursă lungă, Ion Moșoiu;
înainte de acesta, textele sale erau scrise de însuși boierul Pantazi Ghica,
fratele mult mai cunoscutului bei de Samos, Ion Ghica.
În
cupletele sale nu s-a sfiit să atace acid racilele clasei noastre politice, cum
a fost, de exemplu, „Musca pe căciulă”, care avea un refren actual și astăzi:
„Avem
mulți patrioți
Ce-au
muls această țară,
Deși
în cor cu toți
Că-i
vor binele zbiară.
D-asemeni
iscusiți,
Azi
lumea e sătulă...
Ssst!
Ssst!
Tăceți
câți vă găsiră
Cu
musca pe căciulă”.
Poate
și de asta, după ce a refăcut trei săli de teatru – „Dacia”, aflată în incinta
„Hanului lui Manuc”, sala „Bossel” și sala „Orfeu”, în fostul sediu al
restaurantului „Guichard” din spatele Teatrului cel mare, căreia i-a dat și
numele – autoritățile i-au făcut șicane nenumărate ani de-a rândul, ruinându-i
investițiile și aducându-l, în ultima parte a vieții, la faliment.
Imaginația
sa scenică a rămas însă memorabilă, pe afișele spectacolelor sale figurând tot
felul de experimente nemaiîntâlnite până atunci, așa cum au fost frații Melos,
americani de culoare, Adacked, „patinatoare” velocipedistă, sau velocipedistul
pe sârmă Haye. Și tot el a angajat în trupa sa vestita familie Martens, tatăl
și două fete, una dintre acestea, fostă laureată a unui concurs de frumusețe
parizian, făcând furori printre junii bucureșteni de familie; ea a reușit să
învețe și românește, interpretând cu mare succes langurosul „Nu mă uita”.
I.D.
Ionescu nu s-a sfiit nici să evolueze alături de marii lăutari ai vremii –
Costică Pompieru, Marin Bizatu sau Ionică Dinicu, tatăl lui Grigoraș Dinicu,
deși a fost și un bun pianist de muzică clasică.
Portretul
său e întregit de o filotimie fără egal, spre exemplu, Ionescu a dăruit mii de
pungi de tutun sau pâini prizonierilor turci din timpul războiului de la
1877-’78, pentru aceasta primind din partea sultanului înalta decorație
„Medgidia”.
A
pierit de boala secolului, tuberculoza, fiind înmormântat în cimitirul din
Sinaia, având deasupra mormântului doar o simplă cruce de lemn care, în timp,
s-a pierdut.
Această
„scenă-baracă, joasă și incomodă” din partea dreaptă a chioșcului Primăriei l-a
găzduit pentru ultima oară pe I.D. Ionescu la 1 septembrie 1898, și dacă
imaginea sa pauperă și modestă nu ne impresionează prea mult, trebuie să spunem
că nu era deloc mai prejos decât cea de la „Pomul verde” din Iași, unde Avram
Goldfaden, pionierul teatrului de revistă evreiesc, a evoluat pentru prima dată
în 1874. Acest gen teatral a traversat peste Atlantic odată cu acesta și a
inspirat mai târziu fenomenul artistic de pe Broadway sau filmul muzical
hollywood-ian.
Prima
cârciumă din Cişmigiu şi istoriile sale cu final nefericit
Se
pare că prima cârciumă ridicată în Cișmigiu ar data de pe la 1886, ea existând
și astăzi, dar numai în denumire: „Monte Carlo”; unele voci pretind că a
preluat vechiul amplasament al cârciumii lui Dura. Ridicată tot pe o insulă,
aceasta a devenit un fief al burgheziei vizitatoare a parcului, pe la 1905
proprietar fiind, în parteneriat cu un anume Berechet, celebrul Mihalcea,
asociatul lui Caragiale din anii ’90 ai secolului al XIX-lea, de la berăriile
deschise de acesta pe Gabroveni și Șelari. Blestemul locului lovește din plin
locanta spre sfârșitul ocupației germane din timpul Primului Război, un
incendiu distrugând-o în totalitate.
În
1926, un anume Partenie o reclădește, aceasta putând găzdui chiar și 400 de
mese, iar consumatorii erau delectați de muzica unor tarafuri celebre în
perioadă. Dimineața, localul era vizitat de elevii mai nonconformiști de la
„Lazăr”, dornici de un lapte bătut sau de o prăjitură bună, așa cum ne spune
neuitatul Grigore Băjenaru. Dar peste numai 14 ani, teribilul cutremur din
noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940 o culcă la pământ. Actuala construcție
datează din perioada comunistă, o descriere în spiritul vremii consemnând:
„noul «Monte Carlo» are un aer mai intim, mai plăcut și mai liniștit”.
„O
armată întreagă de chelneri... d’abia puteau să prididească comandele miilor de
clienți”
Cârciuma
din Cișmigiu care va atrage lumea măruntă a Capitalei va fi „Buturuga”, ce
pare, la o privire de la distanță, o relicvă a timpurilor pagâne, rămășiță a
unui arbore totemic tăiat de vreun sfânt Martin indigen. În realitate e numai o
butaforie din ciment, concepută de mintea unui cârciumar destoinic, C.
Dumitrescu-Țăranu, tatăl cunoscutului pionier al gimnasticii și ziarist, N.D.
Țăranu, partenerul lui George Ranetti la șefia revistei de satiră „Furnica”.
Acesta ținea la sfârșitul secolului al XIX-lea o cârciumă faimoasă în epocă,
având același nume, și care era situată în imediata vecinătate a Hanului Galben
de pe Banu Manta. Deschiderea terasei din Cișmigiu credem că s-a produs în jur
de 1900, iar despre ea avem o descriere fidelă în „Furnica”, care-și face, la
început de drum, în nopțile de 2 și 3 iulie 1905, reclamă în acest spațiu, când
„întreaga Capitală a vizitat cârciuma”. Pentru acest eveniment, „Buturuga”, ce
„seamănă mai mult cu un templu al frumosului”, s-a îmbogățăt cu două noi
chioșcuri, în care expun caricaturi vestiții, mai târziu, Iser, Est, Mantu sau
Petrescu. În primul, amfitrioană e tânăra poetă Alice Călugăru, care dăruiește
volume proprii admiratorilor, iar în al doilea vindea „cu un brio deosebit,
țigări și tutun, cu prețurile Regiei”, Grigore Brezeanu, „minorul nostru”, fiul
marelui actor Iancu Brezeanu.
E probabil că și băutura s-a vândut la prețul minim, ceea ce a determinat un flux uman debordant: „O armată întreagă de chelneri, subt conducerea energică a unuia din cei doi patroni (de revistă – n.a.), Nae Paysan, secondat cu mult talent de amicii noștri Panait Macri, Locusteanu și Aurel Marcu de la «Voința Națională» , d’abia puteau să prididească comandele miilor de clienți carri luaseră la asalt consumațiunile noastre și în special excelenta bere din fabrica d-lui profesor universitar N. Basilescu, eminentul președinte al republicii industriale București noi. În acest timp, al doilea patron, autorul acestor rânduri (Ranetti – n.a.), se învârtea ca o sfârlează printre mese, supraveghind
marți, 18 ianuarie 2022
duminică, 16 ianuarie 2022
sâmbătă, 15 ianuarie 2022
Un bulgăre de humă
Apa, focul si gura lumii nu se pot opri.
Un bulgăre de humă este un film românesc din 1990 regizat de Nicolae Mărgineanu după un scenariu de Mircea Radu Iacoban și Nicolae Mărgineanu. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Dorel Vișan, Adrian Pintea, Mioara Ifrim și Maria Ploae. Este singurul film de lungmetraj care a adus în prim-plan prietenia dintre Ion Creangă și Mihai Eminescu. Filmul este o biografie a scriitorului Ion Creangă. Povestea lui Ion Creangă, scriitorul care a reușit să impresioneze generații de-a rândul cu basmele și povestirile sale. Continuând un har moștenit de la strămoșii săi, Creangă consideră poveștile lui o simplă sursă de amuzament, lipsită de profunditate. Mihai Eminescu este cel care încearcă să-l convingă că deține un talent deosebit. Poetul, însă, are alte probleme, fiind implicat într-o imposibilă poveste de dragoste cu Veronica Micle.... Respectul pe care îl avem în mod firesc față de marile personalități Ion Creangă și Mihai Eminescu a devenit, în momentul realizării acestui film extrem de inhibant. Acesta a constituit principalul handicap pe care l-am avut de trecut. Pentru a deveni personaje de film, Eminescu și Creangă trebuiau să coboare de pe statui, să prindă viață împrumutând chipurile unor actori: să vorbească, să se miște și să evolueze într-un chip cât mai firesc. În loc să păstrăm un ton solemn, omagial, care ar fi imprimat filmului, cred, un aer sedentios, an încercat să ne apropiem cu discreție și căldură de personalitățile readuse la viață. Chiar dacă primele lor apariții în film riscă să deceptioneze printr-o firească neidentificare cu fotografiile icoană, atât de cunoscute, sperăm că personajele să devină convingătoare pe parcursul desfășurării povestirii cinematografice. Este un omagiu pe care îl aduce cu întârziere împlinirii a 100 de ani de la moartea lui Ion Creangă, Mihai Eminescu și Veronica Micle" (Nicolae Mărgineanu).
vineri, 14 ianuarie 2022
15 ianuarie 2022
DESPRE
EMINESCU 2021 (sursa internet)
“Eminescu
este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umaniatea.El este cel
dintậi care a dat un stil sufletului romậnesc si cel dintậi romận in care s-a
facut fuziunea cea mai serioasa a sufletului daco-roman cu cultura occidentala.
Garabet Ibraileanu "Poezii”
“A vorbi de poet este ca si cum ai striga
intr-o pestera vasta…Nu poate sa ajunga vorba pậna la el, fara sa-i supere
tacerea.Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa
legene,din departare,delicata lui singurateca slava.
Intr-un
fel Eminescu e sfậntul preacurat al ghiersului romậnesc.
Pentru
pietatea noastra depasita,dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste
vazduhuri. Fiind foarte romận, Eminescu e universal.”
Tudor Arghezi, "Cuvậnt
inainte”
“Eminescu
n-a trebuit sa se lupte cu limba, asa cum au facut unii din emulii sai de mai
tarziu. I-a fost de ajuns sa se aseza in curentul limbii si sa-si inalte
panzele in directia in care sufla duhul ei.”
Tudor Vianu
“Mintea
lui Eminescu lucreazã cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creatiei,
adicã cu cele mai inalte concepte fãurite de ratiunea omului. Printre acestea,
ideea eternitãtii stãpaneste mintea sa intr-asemenea mãsurã, incat una din
atitudinile cele mai obisnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor in
perspectiva eternitãtii. Este, in toatã poezia lui Eminescu, o considerare a
lucrurilor foarte de sus si foarte de departe, dintr-un punct de vedere care
rusineazã orice ingustime a mintii, orice egoism limitat. Marea superioritate
intelectualã a poetului este una din formale cele mai izbitoare ale
manifestãrii lui si aceea care explicã prestigiul atat de covarsitor al operei
sale.”
Tudor Vianu "Caiete critice”
“Iubirea
eminesciana este deopotriva cu a lui Tristan in drama lui Wagner. Un fir
indoliat se intreteste cu bucuriile ei. Voluptatea se asociaza cu durerea,
incat dulcea jale sau farmecul dureros fac parte dintre expresiile eminesciene
cele mai tipice. Si poate ca tocmai acum, cand o doreste mai putin, poezia lui
Eminescu atinge sensurile ei metafizice cele mai grave. In experienta iubirii a
intuit Eminescu mai limpede resortul cel mai adanc al vietii, dorul nemarginit,
dar si zadarniciile acestuia. Ceea ce s-a numit pesimismul eminescian este mai
cu seama desteptarea brusca, in neimpacata lumina conceptuala, a omului care a
dus pana la capat experienta iubirii.”
Tudor Vianu
"Eminescu reprezintă expresia maturizării
estetice a romantismului literar".
Ştefan
Radu Muşat, "Constelaţii
diamantine" (ianuarie 2017)
"Recitindu-l
pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă".
Mircea Eliade, 1949
"Eminescu
e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită".
Nicolae Iorga
Eminescu
a ridicat cântecul, basmul şi graiul popular la înălţimea scânteietoare a
Luceafărului.
Eusebiu Camilar