Libertatea de we 24 ianuarie 2022

 

Doinafotografiaza nori pasnici

 

Doinafotografiaza forsitii fortate

 

Au trecut 42 de ani

 Dumnezeu sa te Odihneasca in Pace, maicuta mea!

Libertatea 17 decembrie 2021

 

Libertatea 28 ianuarie 2022

 

De pe internet

 

Femeile trăiesc mai mult pentru că nu au neveste!

Dacă reuşim să unificăm Statul de drept cu Statul mafiot şi cu Statul paralel, ne vom numi Statele Unite?

GPS-ul nu trebuie niciodată folosit când mergi la cimitir. E oribil să auzi cum îţi spune: „Aţi ajuns la destinaţie”…

Nu înţeleg de ce toată lumea visează la o iubire ca în filme. Un film ţine 2 ore…

O mamă se adresează învăţătoarei: – Cum puteţi să-i daţi copilului o asemenea temă: dacă o bere costă 50 de bani ?” Soţul meu nu a închis ochii toată noaptea…

Machiajul excesiv ar trebui introdus în Codul penal ca „infracţiune de înşelăciune pe faţă”

Abia după ce te urci pe cântar pricepi că vaca de pe ambalajul ciocolatei era avertizare, nu reclamă!

Femeile ating frumuseţea maximă pe la 35 de ani, iar bărbaţii după ce împlinesc  500.000 de euro…

Un sfat pentru tinerii noştri: E periculos să bagi degetul în priză, în maşina de tocat carne şi într-o verighetă!

La final, o veste bună pentru noi, românii: De la 15 septembrie se ieftinesc yachturile !

Ştiaţi că în Insulele Canare nu există canari?Tot aşa e şi cu Insulele Virgine. Nici acolo nu sunt canari…

Dacă vreţi să aflaţi diferenţa între bărbat şi femeie, gândiţi-va la şah…Regele se mută doar un pătrăţel, dar regina face ce vrea ea!

Pentru că au scăzut veniturile din camătă, purtătorul de cuvânt al Clanului Duduienilor a anunţat că vor fi disponibilizaţi 30% din poliţişti.

Test de iubire.Închide soţia şi căţelul într-o debara şi când deschizi debaraua, fii atent să vezi cine se bucură mai mult că te vede.

Cred că nevastă-mea are Alzheimer. Cică nu-şi aminteşte ce a văzut la mine când m-a luat de bărbat!

Umblă vorba că femeile măritate se simt mai bine în zilele fără soţ…

Noua lege împotriva hărţuirii ar trebui să prevadă sancţiuni grele pentru cei care trimit fotografii din vacanţă colegilor aflaţi la muncă.

Cică Poliţia s-a infiltrat atât de profesionist într-un clan de interlopi, că la un moment dat clanul a rămas format numai din poliţişti!

Am luat o pungă cu sare de Himalaya, pe care scrie că s-a format în urmă cu 250 de milioane de ani, dar expiră în august. Dacă nici ăsta nu e ghinion

După pandemia asta vom fi vorba cântecului, ca la douăzeci de ani, fără griji şi fără bani!

Biciclistii sunt un real pericol pentru economie: nu cumpara masina, benzina, asigurare. Nu plătesc la spalatorie, parcarea… Și pe deasupra mai sunt si sănătosi !

Pune Guvernul sa conduca desertul Sahara si in 5 ani vei vedea ca e lipsa de nisip ...

Libertatea de we 21 ianuarie 2022

 

Our new amarylis in the glass

 

Cismigiu

(Sursa internet)

* Republica piraților din Cișmigiu.

*„Griu-i viața” de „încântător” a lui Caragiale la crâșma coanei Marghioala.

* Smârcurile se transformă în Eden.

* Chioșcul militar și promenada provincialilor.

* Boierii se retrag în nordul Bucureștilor.

* Cheful patriotic al primarilor vrăjiți.

* I.D. Ionescu, botezat cu bășica lui Agop – minunatele peripeții ale primului mare actor de revistă român.

* Partenerul lui Caragiale și urmașii piraților din Cișmigiu – „Monte Carlo”.

* O „Buturugă” vine la oraș.

* „Furnica” petrece la „Buturugă”.

* Bucuriile simple sub lupa mizantropului.

Înainte de a fi amenajat așa cum îl știm astăzi de către arhitectul Meyer, în 1855, ne spune Nicolae Filimon, Cișmigiul era un loc deloc frecventabil de către bucureștenii cu frică de Dumnezeu. Un spațiu al nimănui, dominat de smârcuri nesfârșite, urât mirositoare, și de răufăcători, care își duraseră fief într-o speluncă situată pe o mică insulă ce aducea aminte de Tortuga, republica piraților din Caraibe. În acea baracă sordidă șuții și tâlharii vremii încingeau în noapte nesfârșite partide de cărți, în care-și jucau prăzile de peste zi. Se juca cu cuțitul în dinți, balta din jur înghițind multe taine sângeroase, pe care nicio autoritate nu se grăbea să le dezlege, natura fiind lăsată să-și regleze singură umorile. Iar prostituatele și ibovnicele ultimei șanse întregeau imaginea acestei bolgii a Bucureștilor, care era crâșma de pe lacul lui Dura neguțătorul.

Farmecele coanei Marghioala

Inspirat de aceste timpuri „păgâne”, Caragiale scrie cunoscuta sa nuvelă „La hanul lui Mânjoală”, subiectul aflându-și obârșia „în dosul” Cișmigiului, unde, prin anii ’70 ai secolului al XIX-lea, ținea o cârciumă vestită prin vinul său nebotezat coana Marghioala, ale cărei famece le-a descris în narațiune – „Coana Marghioala era frumoasă, voinică, ochioasă”. Scriitorul, la tinerețe, când era „curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curățel”, făcea vizite dese în acest lăcaș al ispitelor patriarhale, unde vinul era adus mesenilor direct din pivniță. Cel care îl aducea, mai vârstnicul soț al Marghioalei, era și el în vizorul neasemuitului spion de caractere – după ce bea direct din damigeana nouă, ferindu-se de privirea vigilentă a consoartei, acesta ofta invariabil, trăgând cu coada ochiului la tânărul Caragiale: „Griu-i viața”. Neresemnat cu eschivele Marghioalei la „încântările” sale, nenea Iancu și-a luat revanșa în proză, unde dorința i se împlinește – aici, crâșmărița e o hangiță plină de farmec și de farmece, care devine ibovnica protagonistului masculin. Căsătoria religioasă a acestuia desface vraja ibovnicei, care dispare într-un incendiu misterios, ne spune povestea, în stilul romantic superstițios al vremii.

Încet-încet, demonii Cișmigiului s-au risipit și ei, iar ceea ce n-au reușit oamenii agiei a izbutit ingineria, care a cucerit pașnic acest colț de natură și de omenire neîmblânzite – drenarea a făcut posibilă apariția unei grădini minunate în mijlocul orașului, pe la 1900, Radu D. Rosetti amintind nu mai puțin de 540 de varietăți arboricole, 45 de feluri de ierburi și sute de specii de flori, toate îngrijite sau aclimatizate de către arhitecți peisagiști cu renume în Europa.

Treptat, grădina a început să fie populată de lumea măruntă a Capitalei și pentru prima dată un simbol al autorității a prins viață aici, sub forma unui chioșc unde fanfarele militare adăstau duminicile sau de sărbători. În jurul acestuia, au început să-și afle loc de promenadă și cei aflați în tranzit; în această piață a sentimentelor fugare, acompaniați de cântul flașnetelor sau de acordurile însuflețite ale marșurilor militare dirijate de maestrul Wiest, se puteau întâlni menajera secuie Ilona cu recrutul Ion din Bărăgan, pentru a negocia promisiuni de iubire sau pentru a împăca ceva ore de plăcere, imediat în apropiere, pe strada Brezoianu, unul dintre fiefurile al prostituției bucureștene.

Lumea bună prefera nordul Capitalei și celălalt parc mare, Kiselefful, unde se relaxa prin chioșcuri răsfirate sub umbra bătrână a aleilor, după vestitele bătăi cu flori de la Șosea, sau la luxosul „Bufet”, ridicat conform planurilor lui Ion Mincu. Iarna doar, protipendada cobora în Cișmigiu, unde se delecta cu plăcerea patinajului, stimulată fiind de reprezentațiile unor ași ai acestui sport din Europa civilizată, care abundau în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Festin bahic – şi băşica de porc a lui Agop

Consacrarea Cișmigiului ca grădină populară s-a produs în 1891, cu ocazia jubileului celor 25 de ani de domnie ai regelui Carol I. Cu acest prilej, parcul din fața Primăriei Capitalei a găzduit un festin patriotic la care au fost invitați toți primarii din Regat. Cei peste trei mii de edili au luat loc la mesele întinse pe aleea principală și s-au ospătat din farfurii ce aveau pe ele chipurile familiei regale; icrele negre, sturionul sau șalăul, prezenți în număr generos la festivitate, au fost stropiți din belșug cu cele 10.000 de sticle de vin oferite de autorități. Această canonadă culinar bahică n-a fost chiar așa de ușor de suportat de către invitații mai puțin trecuți prin canoanele meselor oficiale, astfel că, la sfârșit, băncile Cișmigiului și chiar cotețele de prin vecini au devenit refugii nocturne ale celor doborâți de îmbuibare.

 

A doua atracție a Cișmigiului, după muzica militară, a fost o scenă veche de teatru, aflată imediat lângă chioșcul fanfarei, unde evoluau trupe de teatru fără palmares însemnat, cum este cea a unui anume Agop, venit la noi tocmai din munții Caucazului, probabil armean de origine. Cei care l-au prins pretind că era un mim cu oarece talent, dar în grădina bucureșteană numărul său forte, dacă-l putem numi ca atare, se derula cam așa: un cuplu de îndrăgostiți celebri, culeși din panoplia romantică a dramaturgiei universale, își declamau replicile, în timp ce pe fundal apărea amenințător silueta de satir a lui Agop, care îl altoia în cap pe protagonistul masculin cu o bășică de porc plină cu sânge. Spectacolul grotesc era se pare savurat de acest public fără pretenții, dat fiind că inventatorul său a figurat pe afișe mai bine de treizeci de ani. Una dintre Julietele sale a fost talentata Theodora Marinescu, o brunetă cu o voce apreciată și care ataca cu succes folclorul de mahala. Mai târziu va deveni o prezență constantă în trupele marelui Matei Millo.

„Avem mulți patrioți /Ce-au muls această țară...”

Aici a evoluat la prima tinerețe, proaspăt venit din Brașovul natal, primul nostru mare actor de revistă I.D. Ionescu (1844-1900), imortalizat de Caragiale în „Noaptea furtunoasă”, cel care a consacrat acest gen teatral la noi. După prima sa reprezentație, surprins cu totul neplăcut de farsa lui Agop – acesta, de regulă, nu-și prevenea victimele asupra părții de final a scenariului său – la următorul spectacol, anticipând mișcarea acestuia, i-a smuls „arma” din mână și s-a răzbunat din plin pentru umilința din seara precedentă. Abia în ultimii ani ai carierei, inventivul și neobositul Ionescu a revenit pe această scenă populară, căutând să revitalizeze o carieră prestigioasă, dar aflată în declin, ceea ce și reușește în vara lui 1896, reluând vechile sale succese, multe dintre acestea datorându-i-se libretistului său de cursă lungă, Ion Moșoiu; înainte de acesta, textele sale erau scrise de însuși boierul Pantazi Ghica, fratele mult mai cunoscutului bei de Samos, Ion Ghica.

În cupletele sale nu s-a sfiit să atace acid racilele clasei noastre politice, cum a fost, de exemplu, „Musca pe căciulă”, care avea un refren actual și astăzi:

„Avem mulți patrioți

Ce-au muls această țară,

Deși în cor cu toți

Că-i vor binele zbiară.

D-asemeni iscusiți,

Azi lumea e sătulă...

Ssst! Ssst!

Tăceți câți vă găsiră

Cu musca pe căciulă”.

Poate și de asta, după ce a refăcut trei săli de teatru – „Dacia”, aflată în incinta „Hanului lui Manuc”, sala „Bossel” și sala „Orfeu”, în fostul sediu al restaurantului „Guichard” din spatele Teatrului cel mare, căreia i-a dat și numele – autoritățile i-au făcut șicane nenumărate ani de-a rândul, ruinându-i investițiile și aducându-l, în ultima parte a vieții, la faliment.

Imaginația sa scenică a rămas însă memorabilă, pe afișele spectacolelor sale figurând tot felul de experimente nemaiîntâlnite până atunci, așa cum au fost frații Melos, americani de culoare, Adacked, „patinatoare” velocipedistă, sau velocipedistul pe sârmă Haye. Și tot el a angajat în trupa sa vestita familie Martens, tatăl și două fete, una dintre acestea, fostă laureată a unui concurs de frumusețe parizian, făcând furori printre junii bucureșteni de familie; ea a reușit să învețe și românește, interpretând cu mare succes langurosul „Nu mă uita”.

I.D. Ionescu nu s-a sfiit nici să evolueze alături de marii lăutari ai vremii – Costică Pompieru, Marin Bizatu sau Ionică Dinicu, tatăl lui Grigoraș Dinicu, deși a fost și un bun pianist de muzică clasică.

Portretul său e întregit de o filotimie fără egal, spre exemplu, Ionescu a dăruit mii de pungi de tutun sau pâini prizonierilor turci din timpul războiului de la 1877-’78, pentru aceasta primind din partea sultanului înalta decorație „Medgidia”.

A pierit de boala secolului, tuberculoza, fiind înmormântat în cimitirul din Sinaia, având deasupra mormântului doar o simplă cruce de lemn care, în timp, s-a pierdut.

Această „scenă-baracă, joasă și incomodă” din partea dreaptă a chioșcului Primăriei l-a găzduit pentru ultima oară pe I.D. Ionescu la 1 septembrie 1898, și dacă imaginea sa pauperă și modestă nu ne impresionează prea mult, trebuie să spunem că nu era deloc mai prejos decât cea de la „Pomul verde” din Iași, unde Avram Goldfaden, pionierul teatrului de revistă evreiesc, a evoluat pentru prima dată în 1874. Acest gen teatral a traversat peste Atlantic odată cu acesta și a inspirat mai târziu fenomenul artistic de pe Broadway sau filmul muzical hollywood-ian.

Prima cârciumă din Cişmigiu şi istoriile sale cu final nefericit

Se pare că prima cârciumă ridicată în Cișmigiu ar data de pe la 1886, ea existând și astăzi, dar numai în denumire: „Monte Carlo”; unele voci pretind că a preluat vechiul amplasament al cârciumii lui Dura. Ridicată tot pe o insulă, aceasta a devenit un fief al burgheziei vizitatoare a parcului, pe la 1905 proprietar fiind, în parteneriat cu un anume Berechet, celebrul Mihalcea, asociatul lui Caragiale din anii ’90 ai secolului al XIX-lea, de la berăriile deschise de acesta pe Gabroveni și Șelari. Blestemul locului lovește din plin locanta spre sfârșitul ocupației germane din timpul Primului Război, un incendiu distrugând-o în totalitate.

În 1926, un anume Partenie o reclădește, aceasta putând găzdui chiar și 400 de mese, iar consumatorii erau delectați de muzica unor tarafuri celebre în perioadă. Dimineața, localul era vizitat de elevii mai nonconformiști de la „Lazăr”, dornici de un lapte bătut sau de o prăjitură bună, așa cum ne spune neuitatul Grigore Băjenaru. Dar peste numai 14 ani, teribilul cutremur din noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940 o culcă la pământ. Actuala construcție datează din perioada comunistă, o descriere în spiritul vremii consemnând: „noul «Monte Carlo» are un aer mai intim, mai plăcut și mai liniștit”.

„O armată întreagă de chelneri... d’abia puteau să prididească comandele miilor de clienți”

Cârciuma din Cișmigiu care va atrage lumea măruntă a Capitalei va fi „Buturuga”, ce pare, la o privire de la distanță, o relicvă a timpurilor pagâne, rămășiță a unui arbore totemic tăiat de vreun sfânt Martin indigen. În realitate e numai o butaforie din ciment, concepută de mintea unui cârciumar destoinic, C. Dumitrescu-Țăranu, tatăl cunoscutului pionier al gimnasticii și ziarist, N.D. Țăranu, partenerul lui George Ranetti la șefia revistei de satiră „Furnica”. Acesta ținea la sfârșitul secolului al XIX-lea o cârciumă faimoasă în epocă, având același nume, și care era situată în imediata vecinătate a Hanului Galben de pe Banu Manta. Deschiderea terasei din Cișmigiu credem că s-a produs în jur de 1900, iar despre ea avem o descriere fidelă în „Furnica”, care-și face, la început de drum, în nopțile de 2 și 3 iulie 1905, reclamă în acest spațiu, când „întreaga Capitală a vizitat cârciuma”. Pentru acest eveniment, „Buturuga”, ce „seamănă mai mult cu un templu al frumosului”, s-a îmbogățăt cu două noi chioșcuri, în care expun caricaturi vestiții, mai târziu, Iser, Est, Mantu sau Petrescu. În primul, amfitrioană e tânăra poetă Alice Călugăru, care dăruiește volume proprii admiratorilor, iar în al doilea vindea „cu un brio deosebit, țigări și tutun, cu prețurile Regiei”, Grigore Brezeanu, „minorul nostru”, fiul marelui actor Iancu Brezeanu.

E probabil că și băutura s-a vândut la prețul minim, ceea ce a determinat un flux uman debordant: „O armată întreagă de chelneri, subt conducerea energică a unuia din cei doi patroni (de revistă – n.a.), Nae Paysan, secondat cu mult talent de amicii noștri Panait Macri, Locusteanu și Aurel Marcu de la «Voința Națională» , d’abia puteau să prididească comandele miilor de clienți carri luaseră la asalt consumațiunile noastre și în special excelenta bere din fabrica d-lui profesor universitar N. Basilescu, eminentul președinte al republicii industriale București noi. În acest timp, al doilea patron, autorul acestor rânduri (Ranetti – n.a.), se învârtea ca o sfârlează printre mese, supraveghind 

Aschia nu sare departe de trunchi, doar la Paris

 

Imagini PAG

Libertatea de we 14 ianuarie 2022

 

Un bulgăre de humă

 

Apa, focul si gura lumii nu se pot opri.

Un bulgăre de humă este un film românesc din 1990 regizat de Nicolae Mărgineanu după un scenariu de Mircea Radu Iacoban și Nicolae Mărgineanu. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Dorel Vișan, Adrian Pintea, Mioara Ifrim și Maria Ploae. Este singurul film de lungmetraj care a adus în prim-plan prietenia dintre Ion Creangă și Mihai Eminescu. Filmul este o biografie a scriitorului Ion Creangă. Povestea lui Ion Creangă, scriitorul care a reușit să impresioneze generații de-a rândul cu basmele și povestirile sale. Continuând un har moștenit de la strămoșii săi, Creangă consideră poveștile lui o simplă sursă de amuzament, lipsită de profunditate. Mihai Eminescu este cel care încearcă să-l convingă că deține un talent deosebit. Poetul, însă, are alte probleme, fiind implicat într-o imposibilă poveste de dragoste cu Veronica Micle.... Respectul pe care îl avem în mod firesc față de marile personalități Ion Creangă și Mihai Eminescu a devenit, în momentul realizării acestui film extrem de inhibant. Acesta a constituit principalul handicap pe care l-am avut de trecut. Pentru a deveni personaje de film, Eminescu și Creangă trebuiau să coboare de pe statui, să prindă viață împrumutând chipurile unor actori: să vorbească, să se miște și să evolueze într-un chip cât mai firesc. În loc să păstrăm un ton solemn, omagial, care ar fi imprimat filmului, cred, un aer sedentios, an încercat să ne apropiem cu discreție și căldură de personalitățile readuse la viață. Chiar dacă primele lor apariții în film riscă să deceptioneze printr-o firească neidentificare cu fotografiile icoană, atât de cunoscute, sperăm că personajele să devină convingătoare pe parcursul desfășurării povestirii cinematografice. Este un omagiu pe care îl aduce cu întârziere împlinirii a 100 de ani de la moartea lui Ion Creangă, Mihai Eminescu și Veronica Micle" (Nicolae Mărgineanu).

15 ianuarie 2022

 

DESPRE EMINESCU 2021 (sursa internet)

“Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umaniatea.El este cel dintậi care a dat un stil sufletului romậnesc si cel dintậi romận in care s-a facut fuziunea cea mai serioasa a sufletului daco-roman cu cultura occidentala.

                                                        Garabet Ibraileanu "Poezii”

 “A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta…Nu poate sa ajunga vorba pậna la el, fara sa-i supere tacerea.Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene,din departare,delicata lui singurateca slava.

Intr-un fel Eminescu e sfậntul preacurat al ghiersului romậnesc.

Pentru pietatea noastra depasita,dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri. Fiind foarte romận, Eminescu e universal.”

                                                     Tudor Arghezi, "Cuvậnt inainte”

“Eminescu n-a trebuit sa se lupte cu limba, asa cum au facut unii din emulii sai de mai tarziu. I-a fost de ajuns sa se aseza in curentul limbii si sa-si inalte panzele in directia in care sufla duhul ei.”

                                                                      Tudor Vianu

“Mintea lui Eminescu lucreazã cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creatiei, adicã cu cele mai inalte concepte fãurite de ratiunea omului. Printre acestea, ideea eternitãtii stãpaneste mintea sa intr-asemenea mãsurã, incat una din atitudinile cele mai obisnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor in perspectiva eternitãtii. Este, in toatã poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus si foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rusineazã orice ingustime a mintii, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectualã a poetului este una din formale cele mai izbitoare ale manifestãrii lui si aceea care explicã prestigiul atat de covarsitor al operei sale.”

                                                   Tudor Vianu "Caiete critice”

“Iubirea eminesciana este deopotriva cu a lui Tristan in drama lui Wagner. Un fir indoliat se intreteste cu bucuriile ei. Voluptatea se asociaza cu durerea, incat dulcea jale sau farmecul dureros fac parte dintre expresiile eminesciene cele mai tipice. Si poate ca tocmai acum, cand o doreste mai putin, poezia lui Eminescu atinge sensurile ei metafizice cele mai grave. In experienta iubirii a intuit Eminescu mai limpede resortul cel mai adanc al vietii, dorul nemarginit, dar si zadarniciile acestuia. Ceea ce s-a numit pesimismul eminescian este mai cu seama desteptarea brusca, in neimpacata lumina conceptuala, a omului care a dus pana la capat experienta iubirii.”

                                                                              Tudor Vianu

 "Eminescu reprezintă expresia maturizării estetice a romantismului literar".

         Ştefan Radu Muşat,  "Constelaţii diamantine" (ianuarie 2017)

"Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă".

                                                                      Mircea Eliade, 1949

 

"Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită".

                                                                     Nicolae Iorga

Eminescu a ridicat cântecul, basmul şi graiul popular la înălţimea scânteietoare a Luceafărului.

                                                                     Eusebiu Camilar

 

 

 

 

Mihai Eminescu