Sfântul Apostol Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan
Domnul
nostru Iisus Hristos, după săvârşirea tainei mântuirii noastre, înălţându-se la
cer, şi pe Sfântul Duh, Care de la Tatăl purcede trimiţându-L în limbi de foc,
iar Biserica cea dintâi începând a se înmulţi, au cârtit elinii împotriva
evreilor. Nu acei elini care se închinau idolilor, pe care Sfânta Scriptură îi
numeşte limbi, pentru că acelora, în acea vreme, încă nu li se deschisese uşa
credinţei şi încă nu li se propovăduise cuvântul mântuirii. Că nu îndată după
uciderea lui Ştefan au început a se primi păgânii în Biserica celor
credincioşi, dintre care cel dintâi a fost Cornelie Sutaşul. Pe acesta
botezându-l Sfântul Petru, nu a plăcut celor ce erau dintre evrei că a intrat
între bărbaţii care nu erau iudei. De acea cârteau asupra lui Petru, până când
le-a spus lor despre pânza cea arătată din cer şi atunci au tăcut şi slăveau pe
Dumnezeu, zicând: Că şi limbilor le-a dat Dumnezeu pocăinţă în viaţă. Deci, nu
elinii cei ce erau dintre limbi cârteau asupra evreilor, în vremea Sfântului
Ştefan, ci acei care erau dintre evrei şi aveau aceeaşi lege dată de Moise şi
erau risipiţi prin toate ţările, precum şi Sfântul Apostol Pavel scrie: Celor
douăsprezece seminţii, care sunt întru risipire, să se bucure. Aceia
deprinseseră limba elinească, însă nu şi credinţa şi obiceiurile; din care
pricină elinii îi numeau pe dânşii, ierusalimiteni.
Astfel zice Sfântul Ioan Gură de Aur:
"Elinii socotesc pe cei ce vorbesc elineşte, pentru că aceştia fiind
evrei, vorbeau elineşte". Nişte elini ca aceia, care erau risipiţi, au
făcut cârtire către evreii cei din Ierusalim, că erau trecute cu vederea văduvele
lor în slujbele cele de toate zilele, pe de o parte că li se poruncea lucrul
cel mai prost, iar pe de alta că nu deopotrivă, ci partea cea mai mică şi mai
de pe urmă din hrană şi din haine se da lor. Atunci cei doisprezece Sfinţi
Apostoli, adunând toată Biserica din acea vreme, au zis: Nu este cu cuviinţă
nouă a lăsa cuvântul lui Dumnezeu şi a sluji meselor. Căutaţi dar, fraţilor,
dintre voi şapte bărbaţi mărturisiţi, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe
care îi vom pune pe slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni şi în
predicarea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul acesta al Sfinţilor Apostoli
înaintea întregului popor credincios. Astfel, au ales pe Ştefan, bărbat plin de
credinţă şi de Duhul Sfânt; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi pe
Nicolae Antiohianul, ale căror nume arată că nu erau din neamul evreilor din
Ierusalim, ci din cei ce locuiau prin părţile elinilor, că şi numele lor nu
sunt evreieşti, ci elineşti. Precum Ştefan care era rudenie cu Saul, cel chemat
mai pe urmă la credinţă şi la apostolie, iar acesta numit în urmă Pavel, era
din părţile Ehiliehiei, din cetatea Tarsului. Deci, din elini au ales pentru
slujbă pe aceşti şapte, ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care se mâhnea
pentru văduvele lor cele trecute cu vederea şi aşa să se potolească mâhnirea
lor şi să înceteze cârtirea. Pe aceştia alegându-i, i-au adus înaintea
apostolilor, iar ei rugându-se şi-au pus mâinile peste dânşii şi i-au făcut
diaconi. Ştefan, fiind plin de credinţă şi de putere, era cel dintâi dintre
dânşii, pentru aceea şi arhidiacon a fost numit, făcând semne şi minuni mari în
popor, pe care nu le pomeneşte Scriptura, ca şi despre Însuşi Domnul Hristos,
căci dacă s-ar fi scris câte una, pare-mi-se că nici în toată lumea nu ar fi
încăput cărţile ce s-ar fi scris.
Însă fără îndoială vom zice că Sfântul
Ştefan, fiind asemenea cu apostolii şi punându-şi mâinile pe bolnavi îi făcea
sănătoşi. Fiind şi bărbat puternic în lucru şi în cuvânt, întărea pe
credincioşi în credinţă, mustra pe iudeii cei necredincioşi, spunându-le din
lege şi din prooroci, că din zavistie şi din nedreptate au omorât pe Fiul lui
Dumnezeu, Mesia cel aştepat din veac. Odată, făcându-se întrebare între iudei,
farisei şi saduchei şi între evreii cei ce se numeau elini, despre Domnul
nostru Iisus Hristos, unii ziceau că este prooroc, iar alţii amăgitor şi alţii
că este Fiul lui Dumnezeu. Atunci Sfântul Ştefan, stând la loc înalt, a vestit
tuturor pe Iisus Hristos, Domnul nostru, zicând: Bărbaţi, fraţi, aflaţi pentru
ce s-au înmulţit răutăţile între voi şi s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit
este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a
plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfânta
şi Preacurată Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii.
Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre a purtat. Pe cei orbi
i-a făcut să vadă, pe cei leproşi i-a curăţit şi dracii a izgonit. Ei, auzind
acestea, se certau cu dânsul, grăind împotrivă şi hulind pe Dumnezeu cel
propovăduit, precum scrie în Faptele Apostolilor. Atunci s-a sculat, se zice,
un oarecare din sinagogă ce se numea a Libertinilor, a Cirinenilor şi a
Alexandrinilor, a celor din Cilicia şi din Asia, întrebându-se cu Ştefan.
Pentru că evreii cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate, prin mijlocul
elinilor îşi aveau în Ierusalim adunările lor deosebite şi erau afară de
sinagogile cele mari evreieşti şi o mulţime de sinagogi ale altor limbi - sau
evreii care vieţuiau între alte neamuri - pentru că evreii din fiecare latură
îşi trimiteau copiii la sinagogă sau la adunarea lor din Ierusalim, ca să
înveţe legea lui Dumnezeu. Încă şi ei, în fiecare an venind la închinăciune la
biserica lui Solomon, într-ale lor adunări găzduiau, se adunau şi învăţau.
Acest lucru învederat este, din ceea ce scrie la cap.11 al Faptelor: În
Ierusalim veneau Iudei, bărbaţi cu bună cuviinţă dintre toate limbile cele de
sub cer. Adică părteni, mideni, elamiteni şi ceilalţi, evrei ce vieţuiau în
Pârtia, în Midia, în Elamitia şi în celelalte laturi, după cum scrie acolo şi
care veniseră în Ierusalim la praznic.
Acolo era adunarea cilicienilor, a
alexandrenilor şi a cirincilor. Iar pentru adunarea libertinilor se povesteşte
că era între evrei un neam deosebit, care îşi trăgea neamul său din evreii
aceia ce au fost odinioară robiţi de Pompei al Romei şi după aceea li s-au
dăruit libertate şi se numeau liberi, sau slobozi, aşa zice şi Sfântul Ioan
Gură de Aur: "Libertinii cei ce au fost dăruiţi cu libertate de romani,
aşa se numesc, căci cum erau acolo mulţi străini, aşa aveau şi adunările unde
se cuvenea a se citi legea şi a face rugăciunile. Deci, aceste adunări ale
libertinilor, ale chirinenilor şi altele, întrebându-se cu Sfântul Ştefan, nu
puteau sta împotriva înţelepciunii şi a duhului cu care grăia el. Apoi, Sfântul
Ştefan biruia cu cuvântul adevărului în acea vreme trei părţi din toată lumea,
a Europei, a Asiei şi a Africii. Biruia pe Europa, prin libertinii cei veniţi
din Roma, care este în părţile Europei; biruia Asia, prin cilicienii care erau
din Asia; biruia Africa prin cirinei şi prin alexandrini, care erau din părţile
Africii.
Aceştia, neputând a grăi ceva, împotriva
adevărului, care era mai luminos decât soarele, s-au aprins de mânie şi,
cuprinzându-i zavistia, au invitat pe nişte bărbaţi, care iubeau minciuna, să
spună la sinagogă cea mare evreiască, că ar fi auzit pe Ştefan grăind cuvinte
de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise. Cu acest fel de vicleşug
tulburând poporul, pe bătrâni şi pe cărturari, au răpit pe Sfântul Ştefan şi
l-au dus în adunarea lor înaintea arhiereilor şi a toată mulţimea învăţătorilor
de lege. Apoi au pus înainte şi martori mincinoşi, zicând: Omul acesta nu
încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii, că
l-am auzit şi pe el zicând că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta şi va
schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise (Fapte 6,11-14).
Sfântul Ştefan stătea în mijlocul acelei
adunări ucigaşe ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina
dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feţei
lui, şi toţi cei ce şedeau în adunare, căutând la dânsul, au văzut faţa lui ca
faţa îngerului. Şi a zis arhiereul: Oare sunt adevărate cele grăite de martori?
Iar Sfântul, deschizându-şi gura sa, a început a grăi de la Avraam, care mai
întâi a primit făgăduinţa venirii lui Mesia şi le-a spus istoria până la Moise,
vestind-o cu toată buna cucernicie şi cu cinste, grăind împotriva martorilor
celor mincinoşi, că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu
celei date prin Moise, ci mai vârtos adeverind că părinţii lor au fost
hulitori. Nu au vrut, zice el, părinţii noştri să o asculte pe ea, ci au
lepădat-o şi s-au întors cu inimile lor la Egipt.
După aceasta, surpând acea mărturie
mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfânt, a zis: "Solomon i-a zidit
Lui biserică (adică lui Mesia) ca şi cum ar fi zis: Nu-mi este cu neştiinţă
locul cel sfânt, cel rânduit cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon
cel înţelept şi cu slava Domnului cea arătată în nor sfinţit. Cinstesc locaşul
cel făcut din mâini întru slava lui Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu
voieşte mai vârtos a petrece în locurile cele nemateriale şi nefăcute de mână,
adică în sufletele omeneşti cele curate. Cel Preaînalt nu vieţuieşte în
bisericile cele făcute de mâini, precum zice proorocul: Cerul Îmi este scaun şi
pământul reazem picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie?", grăieşte
Domnul, sau care este locul odihnei Mele? Nu mina Mea a făcut acestea
toate?"
Apoi, umplându-se de râvna dumnezeiască,
precum şi Ilie odinioară, a adus cuvânt de mustrare, zicând către dânşii: Voi
cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea vă
împotriviţi Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe cine din
prooroci n-au izgonit părinţii voştri? Şi au omorât pe cei ce mai înainte au
vestit despre venirea lui Mesia cel aşteptat (Fapte 7,47-52).
Aceste cuvinte ale sfântului au pornit spre
nespusă mânie pe arhiereu, pe cărturari şi pe tot poporul cel înrăutăţit al
iudeilor, căci, auzind acestea, se iuţeau în inimile lor şi scrâşneau cu dinţii
asupra lui. Însă el nu băga în seamă mânia lor, că era plin de Duhul Sfânt,
care îl făcea cu bărbăţie şi de Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutând la cer a văzut
slava lui Dumnezeu, pe care mai înainte dorea să o vadă şi cu credinţă
neîndoită nădăjduia a o dobândi. Pe aceasta mai înainte de vreme a început a o
vedea, ca şi cum ar fi ieşit din trup şi ar primi răsplătirea. Deci a văzut şi
pe Iisus Hristos, Stăpânul şi Domnul său, ca şi cum venea către sine, căci
dezlegându-se degrabă de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul,
acolo şi sluga lui să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor,
strigând cu glas mare: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a
dreapta lui Dumnezeu.
El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum
este obiceiul sfinţilor a nu arăta la alţii descoperirile ce li se fac de
Dumnezeu pentru a lor smerenie. Ci, Sfântul Ştefan a făcut arătată acea
preaslăvită descoperire, iar aceasta a făcut-o pentru a întări credincioşii în
credinţă, iar necredincioşii să se ruşineze. Încă şi pentru a adeveri şi pe
ceilalţi mucenici, ce vor veni după dânsul, că celor ce mor pentru Hristos
muceniceşte, nu le este în văzduh vreo împiedicare la suirea către înălţime sau
vreo încercare; ci calea cea dreaptă, cerul deschis, răsplătirea gata, puitorul
de nevoinţe aşteaptă şi singură slava Domnului întâmpina pe mucenic în porţile
cereşti.
Pentru aceea întâiul mucenic, netăcînd,
vesteşte ceea ce vede, ca şi cum ar chema după sine şi pe alţii, către aceeaşi
cunună mucenicească. Iar iudeii cei zavistnici, care se învăţaseră a ucide pe
prooroci şi care îndrăzniseră şi asupra Domnului, împlinitorul legii şi al proorocilor,
nu au suferit a auzi cuvintele cele adevărate grăite de Sfântul Ştefan, singuri
fiind mincinoşi, ci strigând cu glas mare, îşi astupau urechile şi au pornit cu
un suflet şi-au pus asupra lui mâinile cele ucigaşe. Apoi, scoţându-l din
cetate - precum mai întâi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă
- au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună şi credincioasă. Martorii cei
mincinoşi şi ucigaşii, pentru ca să le fie mai uşor a arunca cu pietre asupra
sfântului, s-au dezbrăcat de hainele lor şi le-au pus lângă picioarele unui
tânăr, numit Saul. Acesta, fiind rudenie şi de o seminţie cu cel ce se ucidea,
mai mult se iuţea asupra lui, râvnind după legea cea veche. Saul era atunci
binevoitor pentru uciderea lui Ştefan şi cum Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte
despre aceasta: "Îi părea rău lui Saul că nu are mâini mai multe ca să
ucidă cu toate pe Ştefan, dar şi aşa a aflat că să-l ucidă cu mâini multe, care
erau ale martorilor mincinoşi, ale căror haine le păzea Saul".
Deci, fiind ucis Sfântul Ştefan în valea
lui Iosafat - care este între Eleon şi între Ierusalim, lângă pârâul Cedrilor,
ce avea mulţime de pietre pe lângă mal - stătea de departe pe o piatră
Preacurată Fecioară, cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, privind de sus şi
rugându-se cu sârguinţă către Domnul şi Fiul său ca să-l întărească în răbdare
şi să primească sufletul lui în mâinile Sale. O! cât îi era de dulce Maicii
Domnului moartea Sfântului, întâiului mucenic şi Arhidiacon Ştefan, deşi era
într-acea cumplită ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui, din
înălţimile cele cereşti, preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pământeşti,
preadulcea Maică, împreună cu iubitul ucenic.
Multă ploaie de pietre zburând asupra lui
şi cu totul roşindu-se de sângele lui, iar cu trupul slăbind şi din legăturile
cele fireşti dezlegându-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau şi mai cu
sârguinţă se rugă pentru ei, decât pentru sine. Căci pentru sine a zis:
"Doamne, Iisuse, primeşte sufletul meu!" Iar pentru ei, plecându-şi
genunchii şi cu glas mare strigând, a zis: "Doamne, nu le socoti lor
păcatul acesta!" Aceasta zicând, a adormit.
Astfel s-a săvârşit bunul nevoitor. Astfel
s-a încununat cu nişte trandafiri roşii, prin sângerarea de pietre, întâiul
mucenic şi a mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul şi Împăratul
slavei, ca să împărăţească împreună cu El întru împărăţia cea nesfârşită. El
fusese ales arhidiacon de Sfinţii Apostoli, îndată după Pogorârea Sfântului Duh
şi a pătimit în acelaşi an după Înălţarea Domnului, în ziua de douăzeci şi
şapte a lunii decembrie, având de la naşterea să mai mult de treizeci de ani.
Era frumos la faţă, dar mai frumos cu sufletul.
Sfântul lui trup a fost aruncat spre
mâncarea fiarelor şi a păsărilor şi a zăcut neîngropat o zi şi o noapte. După
aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învăţător al legii evreieşti
din Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său,
Avelvie, a trimis nişte bărbaţi cinstiţi şi credincioşi şi, luând în taină
moaştele sfântului, le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim,
ca la douăzeci de stadii, ce se chema Cafargamala şi acolo le-a îngropat cu
cinste, făcând deasupra lui mare plângere. "Căci cine n-ar fi plâns - zice
Sfântul Ioan Gură de Aur - văzând pe acel miel blând, ucis cu pietre şi zăcând
mort".
După mulţi ani, binecredincioasa Evdochia,
soţia împăratului Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a
fost ucis Sfântul Întâiul Mucenic Ştefan cu pietre şi s-a roşit pământul cu
cinstitul său sânge, a zidit o biserică preafrumoasă în numele şi în cinstea
lui Hristos Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin.
Sursa
doxologia.ro
