Cum
e si cu vremea asta. Nici usturoi nu a mancat, nici gura nu ii miroase. Trebuia
sa arunce talibanii ambasada noastra in aer ca sa ne racorim o tara! Azi
dimineata a plouat minunat, racoros ca alta data, am scos la purtare pantalonii
lungi, o geaca subtire e drept si pantofii!
Discutam
alaltaieri la Dragasani cu cativa oameni ai locului care ajunsi la pensie au
devenit ce au fost cand erau copii, vieri. Nu, Doamne fereste de aia cu pesta. Din
cei care se ocupa de vie care are si ea stiinta, arta ei. Apreciam eu ca expert
agricol la general ca ar mai tine 10 ani. « Da’ ea sareaca ar tine dar
cine o mai tane-o ?! » Asa este, si via tanara are arta intretinerii ei
cu incarcatura de muguri pe coarda, lucrarile in verde etc. dar taierile cu
care se regenereaza cele batrane ca aceea de care discutam sunt musai ale unor
oameni cu mare experienta dobandita cu anii. Iti e rusine sa si discuti,
postumanismul a schimbat sensul la multe, la cuvantul coarda de exemplu.
Revenind
la vreme acuma se vede din nefericire arta amestecata cu norocul pentru a face niscai
productie dupa canicule asortate cu potop, bile sau bilute de gheata in plina vara... etc. Conteaza cand si cu cat si ce tratezi
mana si alti clienti la dijmuiala mariei sale vita de vie.
Era
si un banc de tren. Un Fat Frumos se duce sa isi salveze craiasa iubita si
trece prin cam multe, cam cate statii are traseul trenului. Cand vezi ca se apropie
sosirea la cap de linie spui ca a urcat flacaul in turnul ferecat, a omorat
balaurii, zmeii si pre Muma Padurii si cu sabia insangerata a dat de domnita
inimii lui. « Domnita esti vie !? » « Da cavalerul meu
iubit ! » « Da, da’ atunci unde is strugurii ? »
Cam
asa si cu noi, aburiti de aiureala din jur de oamenii mai ales ai de sus
cocotati la butoane, fara de nici unele, ne uitam cum nu mai exita nimic pentru
ca oamenii de nimic fara Dumnezeu si pregatire transforma totul in nimic. Da e
adevarat sclipici si bogatie este, virtual estem. Bani se fac din multe dar nu
ca inainte. Inainte de 1989 imi cumparasem niste pantofi de iarna, o talpa
tapana, cusatura ca lumea. In Piata Muncii din Bucuresti ramasese o dugheana
coscovita de anii grei si coplesita de nebunia din jur ca se construia in draci
in juru-i. Era un batranel coscovit ca dugheana aplecat pe munca lui cu mintea si
prvirea ascutite ca acul si sula din dotare. (Iar postumanismul a facut sa
rosesti cand pomenesti de acea scula nelipsita cizmarilor adevarati). I-am
aratat talpile desprinse ca niste guri cascate dupa cateva purtari. S-a
scarpinat la cap, s-a reasezat pe scaunel si mi-a zis. "Pa vremea mea pantofi ca
astia erau pantofi de mort. Erau ieftini luciosi si noi, ii puneai la ala dusu
ca nu trebuia sa fie rezistenti ca ala nu mai mergea nicaierea!"
Parca
asa e acuma avem de toate de mort, sclivisite, lucioase scumpatati dar cu
mersul in timp nu prea le au… sau daca le mai au gura lumii sloboda te obliga sa arunci ce ai sa iei altceva la moda, trendy... Pacat ca am ajuns aici, intr-o lume devenita iad,
cu marii bastani cu cenusa pe capatani si pumni in piept ce masuri iau ei ca sa
nu mai distruga natura dar o distrug mai abitir. Asta e, toata lumea alearga de
colo colo, doar la casa lui nu prea mai sta nimeni. Copii nu mai invata sa devina
ce trebe. Fac ce le trebe la aia cu butoanele: sa consume si sa nu le pese de
ce e in jur. Asta e, o sa vina o data un fat frumos si o sa gasesca o lume
fosta frumoasa ca o craiasa. « Planeta esti vie? Da’ unde ti-s strugurii… »
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu