Cumpana in miez de vara
O plimbare care imi putea fi ultima
Am
plecat in oras, intr-o zi, cand eram in gimnaziu. Era o zi de vara. Din acelea
cand totul e nemiscat, cum numai lumea Balcanilor traieste in lumina ei nemaiintalnita
nicaieri. Aveam la brau clasorul cu timbre de schimb. Pe faleza ma gasesc cu Vasilica.
Scuze domn Ludovik dar asa de romaneste, mitocaneste il chema. Avea prietenul
si colegul asta al meu un tic, daca avea 100 de lei, scuze in comunismul ala nu
umblam cu milioane la purtator, colegul asta arunca suta in fata, o suma care
atunci cand dolarul era 13 lei era leoaica nu fisa de telefon. Pardon nu mai e
nici moneda de 25 de bani dar nici un telefon cu fise. Deci ma intalnesc cu Vasilica fara
suta ca se vede ca era dupa ce vantul il pagubise de una aruncata cam in fata
de dusa a fost...
Hai
cu mine pe salupa lui tata. Nu, nu era ca astia de azi, beizadea. Tatal lui era
capitan pe un vas Sanitarul. Era din cei care au salvat mii de vieti in Delta
pe acea vreme fara fite de elicoptere si echipamente SF. Acolo nu era nici un
rost de plecare, se vede ca erau altii de urgenta si trei tineri marinari
intr-o barca au primit sarcina sa spele partea de deasupra apei si carena sa o curete
cat puteau. Cine intra pe vremea aia in vaporasele, salupele care erau mai ales
cu angajati lipoveni ramaneau tut. De la WC pana la plita si ustensile de gatit
totul era luna. Si fratilor, apa era de Dunare nu super filtrata ca azi!
M-a
pus ala cu copitele si cornite sa vin cu ei in barca. Camasa, pantofii,
ciorapii si timbrele erau la loc sigur. Vasilica se vede ca avea si el ceva de
facut sau o fura ca nu avusese ce face si a adus vizitatori, nu stiu.
Unul
din baieti face o miscare brusca si baldabac o iau in jos in Dunare. Ai mei mi-au
interzis inotul ingroziti de isprava unui mare as in asa ceva care pariase ca trece
pe sub Sageata, o nava ruseasca de transport persoane a Navromului, care la
viteza se lasa pe spate, in fata avea niste lame. Putea duce peste 100 de
pasageri si avea viteza mare mai ales mergand in amonte dar si facea valuri care o
faceau sa lase coruri de voci care injurau mai ales lipoveneste de la lotcarii
intalniti pe traseu zgaltaiti asa de rau ca puteau sa se rastoarne. Innotator care
nu castigase pariul dar si fusese adus la mal de scafandri bucata cu bucata.
Deci de la Sageata citire nu am avut nici voie nici dorinta sa invat sa inot. Nici
racaiala la suflet... de la ala rau... Deci pornit sprea adancuri tin minte ca
am vazut in fata ochilor filmuletul vietii mele. Ce a fost nu tin minte dar era
ceva in culori vii si ca o cronica minunata si mai ales personala. Deodata ca
rola din filmele de la cinema, minunea aia s-a curmat, unul din baieti m-a apucat,
de maini, cap, nu stiu Dumnezeu sa ii dea sanatate si am iesit la lumina
minunata a Soarelui. Amanunte nu stiu. Domnul Coculescu a aflat sau nu habar nu
am. Am mai lenevit in barca se vede ca sa fiu uscat si ca un pasager al Titanicului
la ora mesei dar fara clopot sunand m-am imbracat cu piele bronzata si puternic spalata in adancuri si dus acasa am fost. Nu am trancanit prea mult, lucrand apoi in
protectia muncii numita pompos azi securitate si sanatate in munca mi-am dat
seama pe langa ce au trecut in acea zi gazdele mele, paguba lui Vasilica atunci
cand suta de lei nu a mai fost prinsa de el si fara urletul lui victorios care
il facea invidiat de trecatori: „Uite ba am gasit o suta de lei ba!” Era mizilic
fata de costul unui eveniment in care as fi devenit frate cu fundul Dunarii. Mai ales cand legea era lege nu vai de mama ei ca astazi! Morala: si fara sa fii mare inotator sau poate mai ales de aceea poti sfarsi
inecat daca asa iti e scris. Dumnezeu, soarta m-au ajutat! Ca si Amza Pellea
intr-o gluma a lui despre impresiile la cinema ma gandesc uneori la ce frumos
arata, nu porumbul american dintr-un western, ci frantura aceea din viata mea
dintr-un cliseu virtual nemaiintalnit dar si nemaidorit.
