Elvetia

Am acasa o fotografie cu sotia unui frate al tatalui bunicii mele care, bolnava de tuberculoza fiind, s-a tratat in Elvetia. Familia Sotirescu a fost printre cei care au ctitorit liceului in care am invatat, biserici care erau dificil de inaltat sub stapanirea otomana. “Monografia Dobrogei” consemneaza aceste amanunte dragi mie. Se pare ca dupa acea ruda de departe care a sfarsit din cauza acelei boli nimicitoare m-am numarat printre putinii descendenti ai Sotirestilor care am stat, din motive fericite de aceasta data, cateva zile in tara cantoanelor. Este o tara unde in afara prezentei tuturor raselor si neamurilor  Pamantului, aflate sau la tocat de bani sau la munca apriga tot pentru ei, totul este asa cum trebuie. Nu am vazut borduri noi, toate sunt  facute cu mestesug si dainuie. Am aflat ca, daca are balta peste, statul subventioneaza conservarea cladirilor si traditiilor. Dumnezeu le-a dat niste lacuri si paduri pe munti, toate minunate care s-au pliat perfect pe calapodul acestor oameni de treaba la propriu mai ales. Au construit canale, tunele, cladiri si banci. Banci solide in parcuri si din alea, temple ale zeului ban. Alea i-au scapat de razboaie. Ce pacat ca nemernicii au distrus Romania. In magazinele lor fructele si legumele sunt undeva la nivelul inferior celor care erau candva la noi, in gradina Maicii Domnului. Au totul ca la carte daca mai eram in stare le puteam vinde de ale gurii ca sa manace si ei ca lumea ca tot platesc enorm pe ce cumpara.... Intr-o duminica mirat de faptul ca nu exista buruieni unde nu trebuie, iarba e taiata, gardurile vii tunse, am gasit raspunsul: un hindus in patru labe smulgea iarba dintre componentele de granit ale caldaramului. Pe ei nu ii deranjeaza granitul cum l-a deranjat pe Videanu, ce nume de om care lasa gol in urma…

Pentru alegeri, cateva panouri cu oameni la locul lor, multi cu titlul de doctor. Nu am vazut reclame tipatoare. Lumea se culca devreme, dimineata viermuiesc toti cu sarg spre unde le e locul. Apele sunt limpezi, noaptea sting luminile stradale ca sa nu tulbure ciclul biologic al animalelor. E o dorinta acerba de coabitare cu restul fiintelor, mai evidenta in acest Babilon actual. O piateta gazduia aproape zilnic produse bio, artizanat si in ziua marelui dezmat cu un million jumatate de oaspeti de la Zurich, am vazut cu toata caldura, ca nu prea au fentat nici ei parjolirea globala, toate etniile pamantului, parca intr-o secventa SF, vorbind limba tarii gazda in costumele lor nationale vanzand de ale lor si cam artificial mi s-a parut bucurandu-se de libertatea de a sta pana pe la ora 22 de capul lor. A doua zi corturile erau inchise si in jur era o curatenie exemplara. Mai erau cateva pet-uri aruncate unde nu trebuie dar erau doar cateva. De SF erau si copii de toate rasele pamantului vorbind cu parinti sau colegi cu care mergeau pe strada numai in limba locului. Casele cu obloane dau un aer de basm. Totul e intretinut, nu reparat nu innoit. Bancile pentru sedere sunt din dulapi masivi, cu ramele fara cusur, balustradele, gardurile totul e vechi dar ingrijit. Locul care imi amintea de Tulcea, asa cum o iubesc eu, nederanjat nici de colcaiala de oameni din toata lumea fiindca si Tulcea mea avea cam 23 de nationalitati, locul acela e undeva pe un deal la Biserica Reformata. Langa biserica, pe un tapsean, ca in imaginile din Biblie pasc netulburate cateva oi. Dangatul lor e minuscul fata de melodioasele clopote. Doar furnicarul de autovehicule distruge minunea in care te afli. Pacat.