de Ion Luca Caragiale
S-a
hotărât, care va să zică…
Madam’
Georgescu – Mița Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu
trenul de plăcere. Însă, de mult madam’ Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă
odată și pe el la Sinaia; prin urmare, trebuie să-l ia și pe puiul; dar puiul
nu merge nicăieri fără „gramamà“; prin urmare, și pe gramamà trebuie s-o ia.
Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anișori împliniți,
unicul fruct până astăzi al amorului părinților săi; iar gramamà este cocoana
Anica, mamița mamițichii puiului.
Trenul
de plăcere pleacă din Gara de Nord sâmbătă după-amiazi, la orele trei fără
cinci. Sâmbătă, așadar, de la amiazi, amândouă aceste doamne încep să se
pregătească de plecare. Madam’ Georgescu este pe deplin stabilită asupra
toaletei sale: bluza vert-mousse, jupa fraise écrasée și pălăria asortată;
umbreluța a roșie, mănușile albe și demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii
de mătase vărgați, în lungul piciorului, o bandă galbenă și una neagră,
despărțite cu câte un fir stacojiu. Cocoana Anica se-mbracă în negru, așa
se-mbracă dumneei de când a pierdut pe răposatul Nicula; coloare deschisă n-a
mai purtat, decât acuma, de curând, barej conabiu la cap. Cât despre puiul,
nici nu mai încape discuție – el va purta la Sinaia uniforma de ofițer de
vânători ca prințul Carol. Până să potrivească mamița pe madam’ Georgescu, până
să-mbrace pe puiul și să-i puie sabia, iată că s-a făcut ceasul două fără
douăzeci. La ceasurile două fără un sfert, iată că sosește și d. Georgescu cu
un muscal cu cauciuc. Cum intră și dă cu ochii de gramamà, strigă:
–
Cocoană! încă n-ai plecat? să știi c-ai pierdut trenul? Până s-ajungi la
tramvai, cum umbli d-ta; până să-l apuci, că poate n-ai noroc să-ți treacă
tocmai atunci; până să ajungi la gară, – s-a isprăvit! n-are să te-aștepte
trenul pe dumneata…
Apoi,
văzând pe gramamà că tăndălește căutând niște chei:
–
N-auzi, cocoană, că scapi trenul?
Cocoana
Anica pornește, și madam’ Georgescu după ea:
–
Mamițo, știi unde am vorbit să ne-ntâlnim: în salon de clasa-ntâi… Ai auzit?
Gramamà
a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia și cu un coșuleț elegant
de provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper,
în sfârșit tot ce trebuiește – se urcă în birjă și:
–
La gară, gaspadin!
De
douăzeci și cinci minute, familia Georgescu stă în salon de clasa-ntâi, și
gramamà nu mai sosește. Ceasornicul arată două și jumătate… Madam’ Georgescu
începe să devie impacientă. Trei fără douăzeci și cinci… Mai sunt douăzeci de
minute; la casă se dau bilete, și cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu
începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or
s-ajungă, și pornește din salonul de așteptare să meargă la ghișet. Dar în
ușă-ntâlnește piept în piept pe gramamà, care nu mai poate de gâfâială.
–
Uf! nu mai poci! zice cocoana Anica.
Dar
d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus și-ntors clasa
III, și-i arată ghișetul respectiv.
Peste
câteva minute, trenul zboară-nspre Carpați.
–
Biletele, vă rog, domnilor, zice politicos conductorul, intrând în primul vagon
de clasa-ntâia.
D.
Georgescu arată două bilete.
–
… Mititelul… al dv. ? întreabă conductorul arătând pe ofițerașul de vânători,
care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea.
–
Da ! dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveți dumneata pe noi regula,
zice madam’ Georgescu.
Conductorul
salută politicos și trece mai departe.
–
I-ai spus mamiții (întreabă discret madam’ Georgescu pe consoartele dumneaei)
să bage de seamă să nu-i fure cineva coșul?
D.
Georgescu dă din cap și se mulțumește să zică numa:
–
Hâhî !
Mai
discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d-sale:
–
I-ai dat ceva parale?
Madam’
Georgescu răspunde consoartelui tot așa de laconic cum i-a răspuns și dânsul.
–
Cât ?
Madam’
Georgescu arată mâna cu cele cinci degete răsfirate: cinci – adică, o băncuță.
Treizeci
de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară: care va să zică gramamà are
încă douăzeci de bani pentru ca să cumpere două legături de vișine la Comarnic.
Și-n adevăr, le și cumpără, și le și mănâncă pe jumătate până la Valea Largă,
cu sâmburi cu tot. Trenul sosește la Sinaia regulat. Lume – destulă. Dar cu
toată-mbulzeala, cine știe să-și facă un plan bine hotărât nu se rătăcește
niciodată. Familia Georgescu știe perfect ce are să facă pas cu pas și minută
cu minută. Astfel, madam’ Georgescu, cu d. Georgescu și cu puiul se urcă-n
birjă și merg drept la parc, unde muzica militară cântă cadrilul Les petits
cochons, să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamà cu coșul
merge la Mazăre, să se asigure de o odaie cu un pat: e atât de aproape Mazăre
de gară, că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă. D. Georgescu însă dă
unui băiat un ban, să ducă după gramamà coșul.
S-a
întunecat… Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame. D. Georgescu
lasă pe madam’ Georgescu pe o bancă în aleea principală, unde e toiul
promenadei de lume bună, și pleacă cu puiul la gramamà. Fatalitate! La otel
Mazăre, i se spune că n-a fost odaie goală și că a trimes-o pe jupâneasa la
otel Manolescu, devale. D. Georgescu coboară cu bravul ofițeraș de vânători,
care este foarte obosit și flămând. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost
odaie goală, și a trimis-o pe jupâneasa la otel Voinea, în
Izvor.
D. Georgescu suie cu bravul ofițeraș, după ce i-a cumpărat o franzelă și i-a
dat să bea apă. Trecând spre Izvor, se abate prin parc să spuie lui madam’
Georgescu, nu cumva să-și piarză răbdarea așteptându-l… Fatalitate! Madam’
Georgescu lipsește de pe bancă. D. Georgescu lasă un moment pe puiul, care nu
mai poate umbla, să se odihnească pe bancă, face câțiva pași în sus, apoi în
jos, să găsească pe madam’ Georgescu. Madam’ Georgescu, nicăieri! Se-ntoarce să
ia pe puiul, să-l ducă la Voinea și să se-ntoarcă apoi în parc, unde trebuie
până-n fine să găsească pe madam’ Georgescu. Fatalitate! Puiul lipsește.
–
Pardon, zice d. Georgescu către un domn care stă pe bancă, n-ați văzut un
copilaș frumușel, îmbrăcat în uniformă ca prințul Carol?
–
Ba da… Acu a plecat cu o damă…
–
Cu o damă înaltă, cu bluză verzuie și cu jupă…
–
N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama-i zicea „puiule” și băiatul
„mamițico”.
–
Pardon, încotro a pornit?
–
Încoace, răspunde domnul, arătând înspre Mazăre. Dama zicea că-l duce pe puiul
la gramamà.
D.
Georgescu pornește înapoi la Mazăre… Acolo i se spune – fatalitate! – că madam’
Georgescu a fost acum cu puiul și, negăsind pe gramamà, a plecat devale la
Manolescu. Degrab’ la Manolescu…
–
A fost o damă cu băiețelul cu care ați fost dv. și i-am spus tot cum v-am spus
dv., că n-am avut odaie, și am mânat-o la Voinea.
D.
Georgescu suie și pornește cu pas regulat către Izvor. Ajunge foarte obosit și
asudat la Voinea… Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam’ Georgescu, nici
puiul, nici gramamà, nici coșul.
–
Ce-i de făcut?
Cu
toată inteligența lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără să poată
răspunde la această-ntrebare… Va trebui să răspunză însă…
–
Ce?
Pentru
cine nu e deprins să se cațere pe munți, putând trece ca o capră din valea
Prahovei în a Ialomiței, Sinaia nu se poate compara mai nimerit decât cu un
stomac: o încăpere mai mult sau mai puțin largă, având două deschizături destul
de strâmte. Te-a înghițit odată Sinaia, nu mai poți ieși decât ori pe sus, spre
miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, spre Comarnic. Prin
urmare, își face d. Georgescu următoarea judițioasă socoteală:
„Trebuie
să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura”.
N-apucă
bine să isprăvească această gândire, și cineva, venindu-i drept în față, sub
lumina unei lămpi electrice, îi zice:
–
Să-mi scrii, nene Georgescule!
–
Adio, Mitică…
–
Te așteaptă-n parc madam’ Georgescu cu familia Vasilescu și cu locotenent Mișu…
–
În parc?… Să-mi scrii, Mitică!
–
Adio și n-am cuvinte, nene Mialache!
D.
Georgescu îndoiește pasul… intră în parc; caută peste tot… Madam’ Georgescu –
fatalitate! – nicăieri. Obosit, omul șade pe o bancă, să răsufle, și, pentru
prima oară, după o alergătură de cinci ceasuri, înjură în gând… Pe cine?… Pe
coana Anica… Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei face toate
încurcăturile… Dar… nu strică dumneei; el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia
s-o lase la București… Șezând astfel pe bancă-n parc, în prada unor gândiri
destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a
plecat și că lumea încet-încet s-a strecurat, mergând fiecare cătră culcușul
său. A! e grozav să ai ființe iubite, rătăcite departe de tine, și să nu știi
la un moment dat în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc, ce simt,
ce gândesc despre tine… le e dor de tine, cum ți-este ție de ele ? etc. etc.
„Unde
dracul s-a băgatără ?” zice d. Georgescu…
Și
iar o înjurătură – de astă dată la adresa tutulor celor trei ființe iubite pe
cari le caută fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl trezește pe
d. Georgescu din urâtele-i gânduri.
–
Bravos! d-le Mialache! bravos!
Este
cocoana Anica, mamița lui madam’ Georgescu.
–
Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare… Unde umblați, cocoană?
–
Bravos! tot dumneatale-ntrebi…
–
Firește că eu, daca nu știu… De cinci ceasuri de când umblu după dv.
–
După noi !… Ce spui, frate?… Dar la Oppler nu puteai să vii?… A nemerit orbul
Brăila… și d-ta…
–
La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? strigă d. Georgescu scos din pepene… La
Oppler? Dracul era să știe că dv. sunteți la Oppler… Eu v-am căutat la Mazăre,
la Manolescu, la Voinea, în parc…
–
La Voinea?… Nu mi-a zis Mița că ne-a găsit loc la Vasileasca?…
–
Când ți-a zis Mița că ți-a găsit loc la Vasileasca?
–
Când ne-am întâlnitără pe bulivar…
–
Când v-ați întâlnitără pe bulivar ?
–
Când mergeam la Voinea… ne-am întâlnitără, că nu l-am găsit…
–
Pe cine ?
–
Pe Voinea. Fincă ne-am întâlnitără cu Măndica.
–
Care Măndica? zbiară d. Georgescu.
–
Vasileasca, omule! și cu Mița…
–
Ei! și unde e acuma Mița?
–
Nu ți-am spus?
–
Când mi-ai spus?
–
Mialache! ești nebun? Nu ți-am spus că te așteaptă la Oppler cu Vasileasca și
cu fratele Vasileaschii, locotenent Mișu de la itidență?
–
Dar puiul?
–
L-am culcat.
–
Unde?
–
Nu ți-am spus?
–
Cucoană! ești nebună? când mi-ai spus?
–
Nu ți-am spus că am tras la Măndica.
–
Ei?!
–
Nu zbiera așa!… Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, și
Miții i-a dat odaia lui Mișu, și el doarme pe canapea în antreluță…
Din
vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile
stinse.
–
S-a dusără la Vasileasca acasă.
D.
Georgescu și coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada Furnica.
E o noapte caldă, cu lună plină… Cu cât suie, cu atât se desfășură la
picioarele drumeților panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei
constelații de lampioane electrice. Vederea aceasta o încântă pe coana Anica…
D. Georgescu e mai puțin simțitor față cu măreața priveliște și înjură
bombănind. Au ajuns în sfârșit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii
Vasileaschii; dar, fatalitate! madam’ Georgescu lipsește. A plecat.
–
Unde?
–
A plecatără acușica toți, zice servitoarea somnoroasă, la Sfânta Ana.
–
Și d. Mișu locotenentul? întreabă coana Anica.
–
Și dumnealui, răspunde slujnica.
–
Du-te și dumneatale repede, Mialache! zice cocoana.
Dar
d. Mialache izbucnește:
–
Ce? cocoană! ce? sunt nebun? dumneatale mă socotești cal de poște?
–
Nu striga, că scoli copiii!
–
De cinci ceasuri de când alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă
duc.
–
Du-te, Mialache mamă! zice foarte rugătoare cocoana; o să-i faci mare plăcere
Miții și la toți.
–
Nu mai poci…
–
O să te căiești, Mialache!
–
De ce să mă căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu coșul.
Când
zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleș se aude-n depărtare
bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coșul de subt canapea, slujnica aduce o
sticlă cu vin, și d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica. La supeu, d.
Mialache povestește cu de-amănuntul toate peripețiile prin cari a trecut; iar
cocoana Anica, cum s-a-ntâlnitără cu madam’ Vasilescu și cu toată compania și
cu locotenent Mișu, care e mucalit al dracului „și cântă teribel!”. Apoi, după
supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el și
madam’ Georgescu; iar gramamà, în odaia copiilor, cu puiul.
Dormeau
încă profund când, pe la cinci și jumătate dimineața, un zgomot strașnic,
clopoței de trăsură, lăutari și chiote, i-a smuls din brațele lui Morfeu.
Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam’ Vasilescu, madam’
Costandinescu, nepoțica ei, domnișoara Popescu, și d. Vasilescu și madam’
Georgescu și locotenent Mișu… Fusese o partidă de plăcere improvizată, o
fantazie a locotenentului.
–
Vezi, cocoană? zice d. Mialache lui gramamà. Vezi? dacă mă luam după vorba
d-tale și mă duceam și la Sfânta Ana!…
Ah!
a fost o plăcere ce va rămânea neuitată… Pe lună, cu trăsurile la pas, și
dasupra armoniei apelor de munte și șoaptelor pădurii, lăutarii acompaniind
încetinel și d. Mișu cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc
și care-i place atâta lui madam’ Georgescu!… De aceea, cu sufletul încărcat de
fermecătoare amintiri, seara, la București, când își face toaleta de culcare,
madam’ Georgescu zice oftând:
