Elvetia via Viena

Normalitate, civism, toate asa cum trebuie sa fie, nimic mai mult. Istoria nu e falsificata, cosmetizata, arma pentru propasirea intereselor meschine, am ajuns si eu acolo. 

Acasa la Gib Mihaescu

Am fost câteva zile în municipiul Drăgășani.  Soarta a voit ca părintii mei sa fie din locuri recunoscute ca așezări umane milenare, poate de aceea ascund în trecutul lor îndepărtat sau mai recent atâtea minuni, e normal, viata e mai plina la un om de peste 100 de ani decât a unui copil de vârsta școlara.... Mama era din Tulcea și tata, fiu de viticultor din Drăgășani.

Viata m-a purtat prin toată țara, nu pot spune ca în Drăgășani am stat prea mult vreodată.  De data aceasta am reușit sa avem și câteva clipe pentru suflet. Si sufletul se simte bine când pătrunzând în sufletul cuiva sau a ceva extrage frumusețe, dragoste, speranța. O astfel de incursiune în mica așezare a fost de data aceasta. S-a bazat pe lectura plăcuta a scrierilor lui Gib Mihaescu, în care parca, precum in lacrima vitei de vie primăvara, mustește viata din epoca sa. O lume surprinsa cu un spirit pătrunzător  cred eu unic tocmai datorita lumii specifice pe care a fotografiat-o cu măiestrie. Într-o prezentare de pe internet scrie sec:  „Gib I. Mihăescu (n. 23 aprilie 1894, Drăgășani - d. 19 octombrie 1935, București) a fost un prozator, romancier și un dramaturg român interbelic. A absolvit cursurile Colegiului Național "Carol I" din Craiova. Este autorul volumelor de nuvele "Grandiflora" în 1928 și "Vedenia" în 1929, al unor romane de analiză psihologică a apariției unor stări obsesive, îndeosebi erotice: "Rusoaica" (tradus și în limba slovacă), "Brațul Andromedei", "Femeia de ciocolată", "Zilele și nopțile unui student întârziat", "Donna Alba". A scris și piese de teatru (adunate în volumul "Pavilionul cu umbre") și a purtat o interesantă corespondență cu Cezar Petrescu, Corneliu Moldovanu, Apriliana Medianu și Susanne Dovalova, din Bratislava. Romanele lui Mihăescu au influente rusești, mulți critici vorbind despre "dostoievskianism", însă textele sale, deși asemănătoare prin obiect, se deosebesc prin luciditate și limpezime de tenebrele și atmosfera neguroasă a operei lui Dostoievski. El a murit la vârsta de doar 41 de ani, bolnav de tuberculoză, și a fost înmormântat la Drăgășani. Valoarea operei lăsate în urma sa de Gib I. Mihaescu l-a așezat între marii nuveliști români și printre cei mai importanți romancieri ai literaturii noastre. La Drăgășani un colegiu național îi poartă numele, iar la Râmnicu Vâlcea o stradă este numită în cinstea lui. La Muzeul Literaturii Române sunt păstrate unele manuscrise ale sale.”

Aflat la cimitir am sesizat mormântul scriitorului, aliniat printre concitadinii săi  care este la loc de frunte, alături de el sunt și mai modestii mei înaintași.

Am văzut bustul sau prin care mica urbe își arata mândria de a-l avea născut acolo. Recunoștința concitadinilor materializata prin semne materiale este vitala pentru năzuințele pe care le vor avea tinerii de aici.

O placa modesta  greu de reperat marchează eleganta casa unde a trăit și creat scriitorul. Din relatarea rudei sale care a făcut un gest minunat, ducând mai departe efortul înaintașilor de a păstra memoria și casa familiei, reiese ca efortul a fost dramatic. Devenita sediu de MAT (Monopol Alcool Tutun) de unde și vorba: „Vine omul de la MAT, obosit și chior de beat.”, sediu al unor instituții agricole de la care a rămas o ușa capitonata, casa a fost cumpărata de moștenitori. Asa a ajuns astăzi  ca bun privat sa oglindească faptul ca o familie de intelectuali poate tine aprinsa tradiția și valoarea autentica fara aportul statului. Păstrat, prin voia soartei, mobilierul original da impresia unei incursiuni în alta lume. Aflat acolo te aștepți sa iți iei bastonul și pălăria și sa faci câțiva pași ca sa vezi amenajarea parculetului cu efortul picherului respectat de unii care îl considera inginer și a altora care admira nurii doamnei sale și îl disprețuiesc.  O lume lipsita de griji pentru ca priceperea milenara într-o îndeletnicire rara și spornica precum producția vitivinicola făcea ca aici clasa medie și cea de sus sa aibă parte de un trai îmbelșugat.  Aerul de casa locuita, disponibilitatea gazdei, care fără nici o pretenție de plata, se bucura când vede ca afirmația mea ca am citit scrierile, multe zămislite în acea odaie, nu a fost vorba goala, grăbita însa de îndatoririle de culegator lăsate spre norocul nostru pentru a mai lua ceva de acasă,  mirosul de must și budane din curțile din jur fac sa fie ceva diferit de vizita în aerul statut al unui muzeu.

Autorul "Donei Alba" are parte de viata chiar în lipsa, te aștepți  sa ii auzi tusea, sa îl vezi deschizând ușa și sa se așeze la masa de lucru inspirat de ceea ce a văzut în mica sa urbe. Spiritul lui acid, viata din opera sa ascundeau se vede la numai 40 de ani drama unui om care știa ca zilele ii sunt numărate...

București 8 septembrie 2012

Scoala de dresaj caini Sibiu

Mandrie si rod a generatii de specialisti, fiinteaza acolo unde a fost sediul Gestapo-ului din Hermannstadt. Poate cei care torturau prin subsolurile de aici sunt azi detinuti politici cu acte si drepturi in regula !!! Cladirea se afla din cate stiu in jocul meschin al retrocedarilor, in imediata apropiere a unui cimitir militar. Dresajul romanesc de caini, pus in slujba ordinei publice si sigurantei nationale este o adevarata si minunata istorie cu eroi si oameni de stiinta de prim rang. Am aflat aici ca porcii de guineea ar fi maestri in depistarea drogurilor cu neajunsul ca doar daca au o doza la bord. Cainii sunt cu adevarat mai tari ca nevestele partenerilor de pe statul MI. Daca omul plecat la scoala cu patrupedul se ia la una mai lunga cu prietenii colegi risca a doua zi cand al sau caine intrat in climatul colectiv canin sa reactioneze urat de tot la damful de alcool. Umbland prin tara am constatat ca omul sfinteste si cainele. La posturile din tara unde de multe ori cainele poate fi de mare ajutor in munca periculoasa in slujba omului dar in care politistul e si expus rautatii celor mai declasate exemplare umane, unii tin cainele din dotare imparateste. Alti caini mai nefericiti au otita invartindu-se pierduti in jurul cozii si traind prost. Este o mare onoare pentru mine ca prin atributiile de serviciu am cunoscut si aceasta importanta si deosebita institutie, care face cinste Romaniei.

Zurich

Lectia elvetiana

Am acasa o fotografie cu sotia unui frate al tatalui bunicii mele care, bolnava de tuberculoza fiind, s-a tratat in Elvetia. Familia Sotirescu a fost printre cei care au ctitorit liceul in care am invatat, biserici care erau dificil de inaltat sub stapanirea otomana. “Monografia Dobrogei” consemneaza aceste amanunte dragi mie. Se pare ca dupa acea ruda de departe care a sfarsit din cauza acelei boli nimicitoare m-am numarat printre putinii descendenti ai Sotirestilor care am stat, din motive fericite de aceasta data, cateva zile in Tara Cantoanelor. 

Este o tara unde in afara prezentei tuturor raselor si neamurilor Pamantului, aflate sau la tocat de bani sau la munca apriga tot pentru ei, totul este asa cum trebuie. Nu am vazut borduri noi, toate sunt  facute cu mestesug si dainuie. Am aflat ca, daca are balta peste, statul subventioneaza conservarea cladirilor si traditiilor. Dumnezeu le-a dat niste lacuri si paduri pe munti, toate minunate care s-au pliat perfect pe calapodul acestor oameni de treaba la propriu mai ales. Au construit canale, tunele, cladiri si banci. Banci solide in parcuri si din alea, temple ale zeului ban. Alea i-au scapat de razboaie. Ce pacat ca nemernicii au distrus Romania. In magazinele lor fructele si legumele sunt undeva la nivelul inferior celor care erau candva la noi, in gradina Maicii Domnului. Au totul ca la carte daca mai eram in stare le puteam vinde de ale gurii ca sa manace si ei ca lumea ca tot platesc enorm pe ce cumpara.... Intr-o duminica mirat de faptul ca nu exista buruieni unde nu trebuie, iarba e taiata, gardurile vii tunse, am gasit raspunsul: un hindus in patru labe smulgea iarba dintre componentele de granit ale caldaramului. Pe ei nu ii deranjeaza granitul cum l-a deranjat pe Videanu, ce nume de om care lasa gol in urma…

Pentru alegeri, cateva panouri cu oameni la locul lor, multi cu titlul de doctor. Nu am vazut reclame tipatoare. Lumea se culca devreme, dimineata viermuiesc toti cu sarg spre unde le e locul. Apele sunt limpezi, noaptea sting luminile stradale ca sa nu tulbure ciclul biologic al animalelor. E o dorinta acerba de coabitare cu restul fiintelor, mai evidenta in acest Babilon actual. O piateta gazduia aproape zilnic produse bio, artizanat si in ziua marelui dezmat cu un million jumatate de oaspeti de la Zurich, am vazut cu toata caldura, ca nu prea au fentat nici ei parjolirea globala, toate etniile pamantului, parca intr-o secventa SF, vorbind limba tarii gazda in costumele lor nationale vanzand de ale lor si cam artificial mi s-a parut bucurandu-se de libertatea de a sta pana pe la ora 22 de capul lor. A doua zi corturile erau inchise si in jur era o curatenie exemplara. Mai erau cateva pet-uri aruncate unde nu trebuie dar erau doar cateva. De SF erau si copii de toate rasele pamantului vorbind cu parinti sau colegi cu care mergeau pe strada numai in limba locului. Casele cu obloane dau un aer de basm. Totul e intretinut, nu reparat nu innoit. Bancile pentru sedere sunt din dulapi masivi, cu ramele fara cusur, balustradele, gardurile totul e vechi dar ingrijit. Locul care imi amintea de Tulcea, asa cum o iubesc eu, nederanjat nici de colcaiala de oameni din toata lumea fiindca si Tulcea mea avea cam 23 de nationalitati, locul acela e undeva pe un deal la Biserica Reformata. Langa biserica, pe un tapsean, ca in imaginile din Biblie pasc netulburate cateva oi. Dangatul lor e minuscul fata de melodioasele clopote ale bisericii. Doar furnicarul de autovehicule distruge minunea in care te afli. Pacat.